În plin marasm social şi politic, în condiţii de marginalitate asumată, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” a ajuns la a douăzecea ediţie. Iniţiat în 1991, la Botoşani, locul de naştere al poetului, chiar de un om al locului – nu întâmplător poet –, Gellu Dorian, susţinut de la început de Primăria municipiului şi aşezat sub egida Uniunii Scriitorilor din România, acest proiect s-a realizat an de an, pas cu pas, etapă cu etapă, fără defecţiuni majore, cu seriozitate şi cu o participare ce a depăşit, de regulă, convenţiile festiviste.

În acest răstimp, tot atâţia poeţi importanţi s-au perindat la Botoşani şi la Ipoteşti, (dar şi la Vorona), la Biserica Uspenia unde a fost botezat Eminescu, pe scena Teatrului care îi poartă numele: au venit spre a fi investiţi cu o urmă – nu un rest – din aura eminesciană. Unii dintre ei au fost – sunt – poeţi de stirpe eminesciană (de n-ar fi să ne gândim decât la Mihai Ursachi, la Constanţa Buzea sau la Cezar Ivănescu), alţii au luat alte căi, au cântat pe alte strune, au fost bântuiţi de alte obsesii. Poeţi foarte buni au fost în România şi seminţia lor nu dă semne că va pieri. Proba cea mai sigură este chiar prezenţa numeroasă în faţa juriului care, din 1998, acordă, în fiecare an, câte un premiu pentru Opera Prima, premiu ce a impus până acum cel puţin câteva nume de poeţi autentici: Claudiu Komartin, Dan Coman, Dan Sociu, Teodor Dună, Liviu Georgescu, Bogdan Perdivară, Andra Rotaru, Oana Cătălina Ninu, Svetlana Cârstean etc. În acest fel, Eminescu nu este adus numai în prezent, ci se vede implicat într-un viitor pe care îl putem imagina în ciuda faptului că nu-i vom mai fi martori: peste câţi ani unul dintre debutanţii premiaţi până acum va reveni la Botoşani spre a fi încununat cu Marele Premiu?

Am fost membru al juriului care acordă acest premiu încă de la început şi am ţinut să fiu prezent la decernarea