După '89, problema identităţii a reuşit să eclipseze prin acuitatea ei întreaga agendă post-totalitară a Moldovei. Pentru ca, în cele din urmă, să fie ratate şi recuperarea apartenenţei noastre naţionale, şi reformele democratice.
O încununare a acestui dublu eşec a fost regimul Voronin, care îşi făcuse un program ideologic (ce semăna mai degrabă cu o obsesie maniacală) din cultivarea urii faţă de români.
Odată cu apropierea de Uniunea Europeană, chestiunea identităţii naţionale se impune ca parte a vastului domeniu al „drepturilor omului". Abia în al 20-lea an de independenţă nativii din Basarabia îşi vor putea spune „români".
Guvernul a adoptat acum două zile această decizie, după ce Republica Moldova a pierdut mai multe procese la CEDO în favoarea unor cetăţeni cărora autorităţile le-au refuzat înlocuirea etniei „moldovean" cu cea de „român" în documente personale. Înscrisul respectiv se va face în adeverinţa de naştere la solicitarea persoanelor care au împlinit 16 ani sau a părinţilor, în cazul minorilor. În schimb, rubrica „naţionalitatea" va fi exclusă din restul actelor de stare civilă.
Legea, care va fi trecută prin Parlament, ar trebui să aibă şi efect retroactiv. E nefiresc ca părinţii să decidă pentru copiii lor, dar să nu poată scăpa ei înşişi de „ştampila" sovietică.
În RSSM şi, până mai ieri, şi în Moldova independentă orice locuitor de altă etnie îşi putea spune fără jenă pe nume: rusul - rus, ucraineanul - ucrainean, gagăuzul - găgăuz ş.a.m.d., numai basarabenii majoritari aveau interzis apelativul „român", ba chiar erau persecutaţi dacă se încumetau să-şi afişeze identitatea corectă, dacă scriau cu alfabet latin.
Diversiuni de felul „dicţionarului moldovenesc-românesc" (Stati) sau al „concepţiei poporului polietnic din RM" (Stepaniuc) au fost instrumentate pentru a justifica sclavia post-colonială a basarabenilor,
