Petrecerile dinainte de optzeci şi nouă. „Ceaiuri“, cum le spuneam în liceu, chiar şi mai tîrziu, cu un termen care evoca reuniunile bunicilor, cine ştie cum adoptat de noi. Mi-au revenit în memorie citind romanul Gabrielei Adameşteanu, Provizorat. În generaţia mea, ingredientul de bază era votca. Stolichnaya. Ieftină şi negrăit de bună. Oricum, de altele, mai „selecte“, precum Finland sau Smirnov, nu auziserăm noi pe-atunci. Nenorocire! – în ultimii ani, nici asta nu se mai găsea. Cînd a început să dispară, Liana a ascuns două sticle într-un dulap la părinţi, să fie pentru cînd o muri ăla – cui să-i fi trecut prin cap că s-ar putea sfîrşi altfel? Mie nu mi-a spus unde le-a pus, ştia că n-aş fi avut răbdare. Au stat ascunse ani buni. Pe douăzeci şi doi, seara, şi-a amintit de ele şi s-a dus să le recupereze. Le-am băut cu prietenii. Dar mai era în anii aceia o votcă rusească bună, mai tare, îi zicea Krepkaia. Avea etichetă maro. Se găsea mai rar, dar, cînd făceam rost, era sărbătoare. „A face rost“ – cuvînt-cheie în vremea dinainte. Stăteam zilele astea de vorbă cu o prietenă din Italia care îşi făcuse doctoratul prin a doua jumătate a anilor optzeci, la Iaşi. Îşi aducea aminte că în magazine nu găseai nimic, dar că, în orice casă intra, masa era plină. Se bea şi se mînca pe săturate. Lumea se descurca, făcea rost. Ca şi acum, cînd toţi ne plîngem de bani puţini, de salariile tăiate – şi totuşi rezistăm. De fapt, atunci ca şi acum, doar unii se descurcau. Majoritatea, atunci ca şi acum, trăiau, beau şi mîncau prost, foarte prost. Iar pentru petrecerile acelea îmbelşugate, se puneau la bătaie o mie de relaţii, se stătea cu zilele pe telefon la casa de comenzi. Pînă la urmă, nici nu prea conta ce mîncam şi ce beam. Eram cu toţii tineri, sandviciurile cu salam de vară sau cu peşte din conservă frecat erau minunate. Ce păcat că nu am memoria gustului! Nu sînt în