Unul dintre cei mai longevivi cronicari literari din perioada postbelică, G. Dimisianu e un critic literar pentru care, alături de meditaţia asupra operelor literare, demnă de interes e reflecţia asupra menirii criticului: „Destulă lume crede că activitatea criticului este una parazitară şi chiar frivolă, asemănătoare cu a greierului din fabula lui La Fontaine.

Cândva, Eugen Barbu, furios la culme pe critică, trimisese şi el la o fabulă, aceea cu musca la arat. (...) Critica fără literatură (fără obiect) desigur că nu este cu putinţă. Dar critica nu parazitează literatura, ci o însoţeşte complinitor. Ca disciplină cu statut propriu, ea funcţionează de relativ puţin timp, dar literatura a avut întotdeauna o conştiinţă critică. Instinctul creator al artistului trebuia vegheat, «strunit» din interior. Căci din interiorul literaturii acţionează critica, şi nu din afara ei, cum greşit se mai crede”.

Referindu-se la modalităţile temperamentale şi stilistice de exprimare a personalităţii în domeniul criticii literare, Gheorghe Grigurcu notează, cu îndreptăţire, că „există două moduri temperamental-stilistice de manifestare a personalităţii în critică. Unul constă în «îndrăzneala» expresă, colorată şi polemică, în explozia imaginativă, în patosul infirmării clişeelor, în voluptatea punerii la punct cu adresă personală. E calea cea mai directă a afirmării, corespunzătoare unei energii acute ce se risipeşte în descărcări electrice. Un alt mod e cel al disciplinei, al cumpătării, al atitudinii care înlătură asperităţile în căutarea unui echilibru. Disputa e ocolită sau redusă la un minim de semne, de o graţie chinezească. Taciturn şi zâmbitor, criticul din această clasă cultivă virtuţile toleranţei, ale aşteptării. Individualitatea sa poate părea la un moment dat rarefiată, disparentă. Dar calităţile i se revelă în timp, substanţa se acumulează strop cu strop.