Cum este justificat mandatul coaliţiei internaţionale pentru intervenţia în Libia? Ce fel de misiuni militare au fost autorizate de Consiliul de Securitate? Şi ce anume îşi asumă NATO din meniul Rezoluţiei 1973?

La 17 martie, Consiliul de Securitate al ONU a votat Rezoluţia 1973*. Analizată în detaliu, aceasta autorizează trei tipuri de misiuni (distincte, dar complementare) cu specific militar. Dintre acestea, deocamdată, NATO şi-a asumat doar două:

1. Protejarea civililor. Deşi exclude desfăşurarea unei forţe de ocupaţie externă pe teritoriul Libiei, Consiliul de Securitate autorizează statele membre „să ia toate măsurile necesare pentru a proteja civilii şi zonele locuite de civili aflate sub ameninţarea atacului”. De remarcat că Rezoluţia 1973 se aplică pe întreg teritoriului Libiei şi nu se rezumă doar la partea sa estică sau vestică. Această misiune a fost asumată imediat de către francezi. Încă din primele secunde ale summitului de urgenţă convocat de preşedintele Sarkozy la Paris (19 martie), avioanele Mirage şi Rafale erau desfăşurate deasupra oraşului Benghazi cu misiunea expresă de a ataca şi stopa coloanele mecanizate ale colonelului Gaddafi care se aflau deja la porţile oraşului. Fieful rebeliunii era în faţa „unui dezastru umanitar iminent; sute de mii de civili se aflau în pericol” avea să justifice, retroactiv, Hillary Clinton. Ulterior, avioanele Statelor Unite, Franţei şi Marii Britanii au atacat trupele terestre loiale lui Gaddafi cu intenţia de a le menţine în afara oraşelor şi pentru a preveni viitoare atacuri ale forţelor regimului asupra cetăţenilor libieni sau a opoziţiei. Într-un fel, această fază operaţională (asumată încă de coaliţia flexibilă din jurul Statelor Unite) se apropie mai degrabă de impunerea unei zone de interdicţie a manevrelor („no-drive-zone”) trupelor terestre. În prezent, Consiliul Nord Atlantic a cerut au