În fiecare an văd, în practica mea de consultant de Medicină internă, în jur de 2.000 de bolnavi. Dintre ei, aproximativ 10% au diabet şi necesită ajustări ale regimului terapeutic sau tratament al complicaţiilor bolii. Aşadar, la spitalul la care am lucrat, fără întrerupere, de 18 ani, am îngrijit peste 3.000 de diabetici. Dintre ei, nu mai mult de 30 (1%) aveau diabet de tip I, o boală caracterizată prin distrugerea celulelor beta ale pancreasului şi suprimarea producţiei de insulină. (...)

În fiecare an văd, în practica mea de consultant de Medicină internă, în jur de 2.000 de bolnavi. Dintre ei, aproximativ 10% au diabet şi necesită ajustări ale regimului terapeutic sau tratament al complicaţiilor bolii. Aşadar, la spitalul la care am lucrat, fără întrerupere, de 18 ani, am îngrijit peste 3.000 de diabetici. Dintre ei, nu mai mult de 30 (1%) aveau diabet de tip I, o boală caracterizată prin distrugerea celulelor beta ale pancreasului şi suprimarea producţiei de insulină. În toate cazurile, aceşti bolnavi erau trataţi cu pompe de insulină, programate periodic de asistentele specializate din serviciul de Endocrinologie. Oricum, din punctul meu de vedere, un grup de bolnavi ceva mai uşor de îngrijit decât multitudinea celor care au diabet de tip 2, de multe ori consecinţa obezităţii şi a rezistenţei la insulină ce apăruse ca un corolar al sindromului metabolic de care suferă. Şi în orice caz, o stare de fapt care îmi sugera că prevalenţa diabetului de tip 1 era în scădere, cel puţin în comparaţie cu anii ’70, când am învăţat Medicina internă la Bucureşti, Paris şi New York. În realitate, incidenţa şi prevalenţa diabetului de tip 1 sunt în continuă creştere. Dintr-o metaanaliză publicată recent (Maahs DM, West NA, Lawrence JM, Mayer-Davis EJ. Epidemiology of type 1 diabetes. Endocrinol Metab Clin North Am. 2010 Sep;39:481-97) rezultă că rat