Se spune că nu prea vorbeşti în public, dar că succesul de public e asigurat odată ce eşti prezent, pentru că, la fiecare 30 de minute, o glumă marca Gherguţ va ridica sala în picioare. Cum reacţionezi la o astfel de etichetă? Am văzut oameni ridicîndu-se în picioare în timp ce vorbesc şi îndreptîndu-se spre ieşire. Săli întregi încă nu. Glumele mele cele mai reuşite nu sînt întotdeauna şi deliberate. Am mai povestit deja într-un alt interviu asta – la Cenaclul „Litere“ am stîrnit ilaritate cu strofa „seara pe vale/ buciumul sună normal/ dar pus între buzele tale/ el sună special“. Pare greu de crezut, dar mi-am dat seama mult mai tîrziu de ce s-a rîs de fapt, după ce, iniţial, am pus veselia doar pe seama apetenţei publicului pentru sonorităţi intertextuale dibace. Sigur, e o apăsare să se aştepte de la tine o glumă la 30 de minute, dacă-i aşa. Altfel, şi taică-miu îmi reproşa, într-o vreme, că vorbesc prea puţin, şi printre colegii de birou pe care i-am avut de-a lungul timpului s-a-ntîmplat să am o imagine de taciturn. Mie nu mi se pare justificată. Pesemne că vorbesc, îndeobşte, prea încet sau spun lucruri prea puţin memorabile. Sau, precum un personaj din Burroughs, spun lucruri pe care oamenii le iau drept propriile lor gînduri… Multă vreme am suferit cumplit de timiditate. La un moment dat, am citit un interviu cu Francis Bacon în care artistul (nu gînditorul) spunea că timiditatea e în regulă în tinereţe, dar la un om matur e ridicolă. Înclin, cu unele rezerve, să-i dau dreptate. Doar că, atunci cînd eram timid, mi se părea că, nestăvilit de trac, un şuvoi de fraze sclipitoare mi s-ar revărsa de pe buze. Acum constat că, fie că şuvoiul a secat, ori că era doar o iluzie glotală, adesea chiar nu prea am mare lucru de zis. Nu ştiu de ce, dar cred că n-ai făcut armata. Aşa e? Cum ai fentat-o? N-aş vrea ca Parchetul să fie pus în situaţia de a se autosesiza d