Politica are, pe malurile Dambovitei, un caracter cu totul special. Daca, in restul lumii, a face politica inseamna a concura pentru binele comunitatii, in Romania, pentru cei mai multi dintre actorii implicati, actiunea are o finalitate aparte.
Politicienii romani propun, desigur, asemanator celorlalti, programe alternative, bazate pe doctrine opuse, dar telul lor real nu este binele tuturor, interesul natiei, ci binele personal sau al grupului din care fac parte. Alegatorii, cetatenii de rand, sunt buni doar la alegeri, cand - alaturi de vorbele frumoase si de proiectele nemaipomenite, sunt mituiti cu "mici cadouri", individuale sau colective. Dupa alegeri nu sunt uitati doar alegatorii, ci si doctrinele sau programele expuse, asumate ca formule identitare. Traseismul politic, aliantele conjuncturale, trecerea in viteza de la o pozitie ideologica la opusul ei arata ca, in Romania, clasa politica nu e interesata de comunitatea pe care pretinde ca o reprezinta, nu urmareste altceva decat propriile interese. Doua situatii recente sunt exemplificatoare pentru coruptia si imoralitatea majoritatii politicienilor autohtoni, pentru nepasarea lor fata de ansamblul colectivitatii nationale.
Declansarea razboiului din Libia ar fi trebuit sa solidarizeze clasa politica in sustinerea unei pozitii clare a tarii. Razboiul libian, declansat de un dictator nebun, impotriva propriului popor, a socat ONU, al carui Consiliu de Securitate a emis, in 17 martie a.c., o rezolutie (nr. 1973) ce instituie o "zona de interdictie aeriana". Interdictia a vizat stoparea bombardamentelor aeriene, declansate de fortele fidele regimului libian, impotriva insurgentilor. Cu realizarea actiunii, mandatate de ONU, s-a ocupat o alianta de moment, formata sub conducerea Frantei, Angliei si Statelor Unite. Multe alte tari din Europa, dar si din lumea araba (din care Libia face parte), si
