Jonathan Coe spunea într-un interviu că vrea să scrie cât mai simplu, cât mai accesibil şi îi iese complicat. Este oarecum şi cazul romanului proaspăt tradus la noi, Înspăimântătoarea viaţă a lui Maxwell Sim. În Anglia a apărut în 2010. Complexitatea de care, spune autorul într-un interviu, e cam nemulţumit e de fapt falsă modestie. Eu sunt fanul lui absolut (atât de „absolut“ încât n-am scris nimic despre cartea lui cea mai slabă, Ploaia înainte să cadă, am tăcut mâlc) tocmai pentru realismul lui antificţional – Coe nu vrea să epateze, vrea să explice sau măcar să fotografieze ce se întâmplă.

În Ce hăcuială!, probabil cel mai bun roman al său, avem două pasaje memorabile care explică perfect de ce e Coe un mare scriitor. O poveste are în centru un soţ şi o soţie cu o relaţie din start destrămată. Ea e puternică, implicată politic, mare afaceristă, conduce un abator. El stă retras undeva într-o casă la ţară şi creşte prin curte animale pe care le scapă de abatorul soţiei. La un moment dat, soţia îl vizitează şi vrea să mănânce ceva bun – aşa că pune să fie tăiat un viţel la care soţul ţinea foarte mult. O astfel de poveste crudă este spusă cu delicateţe şi sânge rece, efectul fiind devastator. Coe găseşte o modalitate satirică de a surprinde cruzimea care poate exista într-un pact conjugal – doar în Adam Ross şi al său Mr. Peanut am mai găsit atâta cinism dezlănţuit -, prinde în acelaşi timp şi paradoxurile societăţii de azi care proceduralizează tot, inclusiv moartea, care face din cruzime o hârtie cu un set de instrucţiuni. Ceea ce pare o ştire de fapt divers devine o pastilă perfect concentrată de „contemporan“. În acelaşi roman veţi găsi o altă poveste despre o artistă care face sex din interes cu un tip bogat care-i promite o expoziţie: din nou loveşte simplitatea complexă a lui Coe, pentru că prea puţini mai pot spune atât de mult prin poveşti banale,