Un ochi la slănină, alt ochi la făină. Probabil când a găsit această expresie pentru privirea în cruciş, românul s-a gândit că unul dintre ochi se uită în sus, la slănina agăţată în pod, şi celălalt ochi priveşte în jos, la făina ţinută în sacii din pivniţă. Medicina numeşte această deviaţie a ochilor strabism. Cu alte cuvinte, strabism este traducerea în limbaj ştiinţific a ochilor saşii. Sunt unii părinţi care procedează greşit şi consecinţele sunt rele. Presaţi de copilul lor ajuns la vârsta în care este deranjat de privirea lui în cruicş, ei îl duc la medic să-l opereze pentru a-i alinia ochii.

Dar intervenţia chirurgicală de aducere a ochilor în axa firească, dacă nu este urmată de exerciţii şi de purtarea ochelarilor, devine o operaţie inutilă, chiar păguboasă. Şi asta fiindcă intervenţia chirurgicală peste o vreme anulează efectul pozitiv, ochii revenind la starea de strabism, adică la devierea de la axa normală. În plus, unora li se întâmplă ca, după operaţia de anulare a strabismului, când în mod forţat s-a tras ochiul la axa normală de către chirurg, oamenii operaţi să vadă dublu. Vederea dublă îi înnebuneşte şi ei regretă că s-au operat. Unora li se pare ciudat de ce copiii care se uită cruciş sunt obligaţi la nişte exerciţii: să aleagă orez, bob cu bob, să pună puncte în colţurile pătrăţelelor din caietul de aritmetică.

Ei bine, aceste exerciţii le salvează vederea pentru că atunci când un ochi deviază de la axă copilul tinde să vadă dublu. Şi ca să nu se întâmple aşa creierul lui începe să şteargă imaginea ochiului cu strabism şi ochiul acesta pierde vederea. Se ajunge la ambliopie, situaţie când un ochi nu mai funcţionează. Pierderea vederii la un ochi nu se mai poate remedia. Tocmai de aceea, aceste exerciţii îl obligă pe copil să lucreze cu ambii ochi prin acţiuni migăloase în aşa fel încât ochiul se antrenează şi-şi păstrează vederea.