Ion Caramitru şi Valeria Seciu

Încă un spectacol-provocare în palmaresul lui Radu Penciulescu! Pe multe afişe ale unor spectacole cu „Macbeth", în loc de actori şi peisaje tenebroase, putem vedea un pumnal plin de sânge care străpunge golul coroanei regale. Pumnalul câştigă tronul. Sângele celui ucis mişeleşte garantează regatul, plecăciunea supuşilor şi locul în cronici. De parcă cine pe cine a ucis nu mai contează, nici unde, nici cum anume şi mai ales în ce context şi cu ce urmări în lumea de afară şi în cea lăuntrică. Cutremurul trăit de făptuitorii crimei nu are un număr de replici cuantificabil. El se instalează definitiv în suflet şi în creier ca un pumnal înşurubându-se în memorie, fără să mai poată face loc nici unui echilibru. Nu-i rezistă nimeni, nici Lady Macbeth meşteră în scenarii, imperative şi îndemnuri, care înnebuneşte şi moare obsedată de mâinile ei pătate de sângele regelui Duncan. Pumnalul smuls din rărunchii victimei se înfige în rărunchii criminalului închegându-i sinapsele până la pierderea minţii. Fapta lucrează în gând înzecindu-şi sensurile şi descumpănirea. Cel puţin tot pe atât cât cuvintele prorocirii celor trei vrăjitoare. Cuvintele generează fapte şi consecinţe. De la început „Tragedia lui Macbeth" a fost definită ca o piesă despre regicid şi consecinţele lui, „ a play about regicide and its aftermath".

Grădina cuvintelor şi scena realităţii

Ion Caramitru şi Matei Alexandru

Dar nu pentru ceea ce face pumnalul şi pe capul cui ajunge coroana vine lumea la teatru. Axiologia, măsurând valorile, cântăreşte factologia existenţei, tot ce fac personajele şi se întâmplă între personaje şi ceea ce spun ele. Spectatorul vine să vadă un spectacol de Radu Penciulescu şi ce au făcut din el Ion Caramitru şi Valeria Seciu, Matei Alexandru şi Mircea Rusu şi întreaga distribuţie, care nu are roluri atât de firave, pe cât