Dacă duci pînă la capăt lectura unui volum voit foarte personal de amintiri (în cazul meu, cele ale lui Valentin Lipatti) semnat de un fost (mai totdeauna şi actual, dacă nu a dat colţul) mahăr al sistemului birocratico-represiv românesc, te alegi cu creierii fierţi. Sigur că e instructiv, dar instrucţia are şi un cost. Orice fel de notiţe ai lua din orice titlu de acest gen, obţii în rezumat aceleaşi balize (ruşii ne striveau, ungurii ne muşcau, vesticii ne foloseau, noi trudeam să ne facem înţeleşi, Capitala se schimba urît, ţăranii furau, muncitorii dormeau, intelectualii slăveau etc.) şi o frescă dinamică a luptei cu superiorii, egalii şi inferiorii (pentru dosar, avansări, justificări, calomnii etc.). Accesoriu, apar familia (cumsecade), vecinii (cumsecade), colegii bine văzuţi de şefi (cumsecade), angajaţi pe la hoteluri, restaurante, case ale Sindicatului (cumsecade). Arta veşnic se chinuia (oare de ce?!), se strecura şi sfîrşea prin a bate palma cu propaganda (dacă supravieţuia). Invariabil, clipocesc, ca nişte lumini de avarie, fraze incomplete, puţin năuce, semnalizînd secrete şi circumstanţe ocultate sau doar private de nume proprii.

Ani în şir par să se fi scurs într-un interregn populat de măşti. Şi de nimic altceva, căci nu-s de găsit niciodată pe-acolo vieţile noastre, ale majorităţii, nici casele noastre, nici dorinţele, suferinţele, elanurile care ne motivau să facem prostii, sacrificii, minuni. „România" şi „românii" nici figuraţie ca lumea nu fac în asemenea pagini! Cui nu i se suie sîngele la cap cînd constată că toată copilăria, tinereţea şi maturitatea sa i-au fost folosite drept decor? Mai bine de 98% din fiinţa şi istoria noastră (cele reale, nu cele de lozincă) nu au interesat niciodată fostul (şi aproape integral actualul) sistem dirighent. Cei care s-au mirat în ultimele zile că nu-i aud pe politicieni preocupaţi decît de propriul