Am avut o săptămână cam proastă. Mi se adevereşte aproape în fiecare zi că în ţara asta nu ai cu cine să lucrezi ceva ca lumea, să produci, să contribui la ceva frumos. În sentimentul ăsta generalizat, apar momente când îmi dau seama că viaţa noastră este bună, că ne plângem pentru lucruri banale, superficiale.
Săptămâna asta am ascultat poveştile unor azilanţi din Irak, Afganistan, Nepal şi Camerun. Au fost la librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara, la invitaţia lui Mircea Dragu, psihoterapeut la o fundaţie din Bucureşti. Am crezit că vor fi timizi, dar nu au fost deloc aşa. Cei 7 azilanţi care au ieşit la un ceai cu timişorenii au fost deschişi, dornici să vorbească, să îşi spună povestea. Aşa am aflat că azilanţii trăiesc în România cu 3,5 lei pe zi. Adică sub 1 euro. Oamenii aceştia, bărbaţi tineri, au fugit din ţara lor, unde erau războaie, unde erau persecutaţi, bătuţi, urmăriţi. Cumva, au ajuns în România, la Timişoara, unde stau de peste un an, câţiva dintre ei. S-au adaptat, le place, le e bine pentru că este linişte, nu trăiesc cu frica vreunui război. Dar trăiesc din mila altora, a mărturisit unul dintre ei. Cum te poţi hrăni cu 3,5 lei pe zi, din ce trăieşti când, dacă eşti azilant fără drept de şedere, nu poţi munci legal? Poate că unii dintre ei au reuşit să muncească la negru. Ar fi de condamnat?
Un studiu legat de demografia din Timişoara de după 1990 mi-a dezvăluit că au plecat din acest oraş, spre ţări străine, peste 11.600 de persoane. În aceeaşi perioadă s-au stabilit aici numai vreo 2.600 de străini. Statul român nu încurajează prea tare primirea de noi cetăţeni. Probabil că nici măcar statul nu înţelege de ce ar rămâne aici nişte străini când românii ar fugi în lumea largă…
Cum credeţi că ar trebui să se procedeze cu aceşti oameni? Ar trebui să li se ofere mai mult? În România există mai multe centre pentru azilanţi, oamenii
