De câte ori aţi auzit sau aţi citit prin presa din România impozanta formulă "meciul ultimei speranţe"? Poate vă ajută câteva repere din trecut: Anglia - România, de la Campionatul European din 2000, România - Slovenia, barajul din calificările pentru Campionatul Mondial din 2002, Danemarca - România, preliminariile pentru CE 2004 sau România - Olanda, din cursa pentru CM 2006. Cu o singură excepţie, toate aceste jocuri decisive s-au terminat rău. Şi au trasat o traiectorie descendentă pentru "naţionala" României.

Cu toate acestea, avancronicile sau discursurile diverşilor oficiali nu au renunţat la tuşele groase şi la tentele apocaliptice. Acestea revin şi înaintea meciului de sâmbătă, Bosnia - România, contând pentru calificarea la CE 2012.

Jocurile importante sunt ca un catalizator pentru natura oamenilor de fotbal din ţară. Pregătirea acestor întâlniri este marcată tot timpul de critici, nostalgii, regrete, speranţe, expresii stereotipe şi şablonarde sau optimism neîntemeiat. Mesaje fragmentate în aşteptarea imprevizibilului. România vrea tot timpul să câştige, dar nu ştie exact cum. Cel puţin asta reise dintr-o discuţie realizată de romanialibera.ro cu trei personaje importante din fotbalul românesc: un fost campion al Europei, una dintre cele mai cunoscute voci dinafara gazonului şi un oficial al federaţiei.

Fundul în poartă şi jocul la ciupeală

"Eu sunt optimist. Echipa trebuie să intre pe teren motivată", spune antrenorul care ducea Steaua Bucureşti spre victorie în Cupa Campionilor din 1896, Emerich Ienei.

Optimismul nu le-a lipsit românilor nici înaintea unor partide pe care le-au pierdut net din 2000 încoace: cu Italia, în preliminariile CM 2002, 0-3 în deplasare şi 0-2 acasă, cu Danemarca, în cursa pentru CE 2004, 2-5 acasă, cu Lituania, în grupele de calificare la CM 2010, 0-3 acasă şi cu Serbia, în aceeaşi competiţie, 0-5 î