Pe vremea primarului Videanu, un studiu foarte scump arăta un lucru pe care mulţi locuitori din Bucureşti l-ar fi putut spune gratis: capitala are nevoie de o reţea modernă de metrou.

Nu s-a făcut, de-abia acum se vorbeşte de o magistrală care să ajungă în Drumul Taberei, în timp ce nordul ar putea primi una doar când va deveni sudul Ploieştiului.

În continuare, acest oraş este gândit de parcă în el ar trăi milioane de automobile şi de clădiri, iar omul ar fi un fel de oxiur tolerat în organismul vast de beton şi asfalt. Discutăm despre parcări, aproape deloc despre parcuri, despre „diametrale" şi autostrăzi zburătoare, nu despre pieţe centrale, închise circulaţiei rutiere, în care lumea să se strângă, căci un oraş nu reprezintă doar un teritoriu parcurs de la nord la sud sau invers, ci şi o comunitate. Parcă bucureşteanul s-ar fi născut într-o clădire de afaceri sau pe bancheta din spate a unei maşini. Pentru imaginea noastră, a te urca în automobilul personal e ca şi cum ai accede pe un tron. În alte oraşe mari, oamenii folosesc de nevoie maşini mici, aici e la putere inutilul şi poluantul SUV împărătesc. Aşadar, parafrazând cuvintele lui Henric al IV-lea, „Micul Paris" nu are nevoie de o liturghie rutieră, ci de taxarea celor care şi-ar permite luxul de a străbate zonele centrale în litiere.

Astăzi, pietonii sunt membrii unei secte aflate la marginea legii. Se strecoară temători printre clădiri şi maşinile parcate, căci nu există teritoriu care să fi suferit atâtea mutilări ca trotuarele bucureştene. Colac peste pupăză, aici au fost alungaţi şi bicicliştii, pe care, dacă nu-i omoară poluarea, o face portiera deschisă de un şofer grăbit.

În această ciopârţire sistematică, de o singură înnoire au parte trotuarele, anume de borduri prezentabile şi perisabile, care se trec mai repede decât ghioceii. Pe viitor, e foarte posibil să fie alcăt