Pentru fotbalul românesc, Răzvan Lucescu este ceea ce este Emil Boc pentru România. Motivând că este criză de fotbalişti de construcție, Lucescu jr. a diminuat cu 25% forţa naţionalei. Selecţionerul a tăiat aproape tot mijlocul echipei, astfel că între apărarea asediată şi atacanţii ţinuţi om la om era o distanţă de aproximativ 50 de metri. Astfel, bosniacii au avut suficient spaţiu pentru a-şi pregăti atacurile, iar vârfurile noastre nu au avut nicio şansă să primească pase utile.
România a avut doar un fel de mijloc. Unul format din doi tineri care păreau că au în jurul mijlocului, pe sub tricouri, colaci de salvare. Tinerii cu burtică se numesc Florescu şi Deac. Primul este de profesie fotbalist fără echipă, iar cel de-al doilea este fotbalist fără loc în echipă. Fără loc în echipa de club, căci la națională i s-a găsit unul. Dar s-a văzut că locul lui nu era acolo, ci, mai degrabă, într-o echipă de bucătari care, la sfârşit de săptămână, bat mingea pe o ladă de bere şi o burtă de grătare.
România a semănat în Bosnia cu fregata pe care ţara noastră o va trimite în apele teritoriale ale Libiei. O fregată incapabilă să atace şi cu un echipaj care va trebui să oprească vasele bănuite că transportă armament. Oricum, naţionala lui Răzvan Lucescu a fost mai slabă decât fregata „Regele Ferdinand": nici n-a atacat, dar nici n-a fost în stare să-i oprească pe bosniacii pregătiţi să ne bombardeze poarta şi să ne învingă.
După jocul prestat, România a semănat în Bosnia cu o forţă de menţinere a păcii. Dacă ai noştri ar fi câştigat meciul, poate că ultraşii bosniaci, prezenţi în număr mare pe stadionul din Zenica, ar fi făcut urât. Poate că ar fi dat foc tribunelor şi ar fi distrus magazinele care le-ar fi ieşit în cale în drumul către casă. Cum echipa fiului marelui antrenor Mircea Lucescu a jucat hotărât la înfrângere, în Bosnia a fost linişte.
Pent
