La 27 martie/9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, trei contra şi 36 de abţineri (întrucât deputaţii nu aveau mandat de la alegători să voteze în problema unirii) – precizează istoricul Florin Constantiniu, în memorabila sa ISTORIE SINCERĂ A POPORULUI ROMÂN -, Sfatul Ţării a decis unirea condiţionată a Basarabiei cu România:

”Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) – se arată în declaraţie – în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România.”

Care era condiţionarea? Basarabia îşi va păstra „autonomia având un Sfat al Ţării, ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.”

Tot Florin Constantiniu – cel mai mare istoric român în viaţă – a menţionat că, după desăvârşirea unităţii naţionale, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, Sfatul Ţării a adoptat o declaraţie prin care renunţă la condiţiile fixate în actul de unire “fiind încredinţat că, în România tuturor românilor, regimul curat democratic este asigurat pe viitor”, apoi a decis să se autodizolve.

Cum arată ţinutul, dintre Prut şi Nistru, după 93 de ani?

Răpit samavolnic, din spaţiul natural românesc, iniţial în 1940, ulterior la finele ultimei conflagraţii mondiale, acum se mişcă, pâş-pâş, din arealul geopolitic patronat de Moscova, spre cel ce beneficiază de protecţia Statelor Unite ale Americii.

De ce… ţinut?

Pentru că este încă perceput, în mod diferit, de cei aproximativ patru milioane de locuitori ai săi.

Sentimental. Şi politic.

Pentru cei refugiaţi în România, la invazia trupelor dictatorului Stalin,