Lumea arabă se mişcă! Nu e foarte clar încotro, dar se mişcă! Iar direcţia mişcării depinde şi de răspunsul pe care îl dau statele occidentale. Contagiunea revoluţiei arabe, începută în Tunisia în luna decembrie a anului trecut, continuată în Egipt, apoi cu o violenţă egală cu cea a dictaturii lui Gaddafi în Libia, Yemen, Bahrein sau Maroc, a atins acum şi "stabila" Sirie, unde dinastia prezidenţială care a dominat ţara o jumătate de secol, al- Assad, se clatină. Astăzi, şi ca urmare a intervenţiei aliaţilor în Libia, toţi petrocraţii se simt ameninţaţi. Iar comparaţia cu revoluţiile din 1989 nu poate să nu fie făcută. Doar că, de data aceasta, istoria a luat-o cu mult înaintea politicii. Căci politicienii au fost de la început depăşiţi de evenimente.
Ordinea sacrosanctă a lumii, aşa cum fusese ea stabilită în spatele uşilor închise ale marilor cancelarii apusene, a fost luată prin surprindere de revoluţiile arabe. Şi aceasta, pentru că desfăşurarea evenimentelor nu corespundea deloc previziunilor serviciilor secrete, ale institutelor de analiză strategică sau ale experţilor în "geopolitică". Din această cauză, dar şi pentru că "democraţiile sondajelor" au adus la putere politicieni lipsiţi de anvergură, puterile occidentale, interesate să-şi prezerve în primul rând interesele economice în această regiune strategică, s-au închis într-o formă de autism politic care a împiedicat comunicarea cu societăţile din lumea arabă. Deja, după sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi decolonizare, un fel de compromis politic impusese - sub pecetea unui aşa zis pragmatism - un statu-quo cinic, care a asigurat regimurilor dictatoriale supravieţuirea vreme de patru-cinci decenii. Frica, determinată de terorismul, mai întâi cel laic şi revoluţionar al anilor "70, apoi cel fondat religios, care a lovit periodic oraşele europene şi americane, a servit, în toată această
