Fotbalul e frumos. Fotbalismul - înlocuirea obiectivelor naţionale sau comunitare cu meciurile de fotbal, din interese propagandistice sau financiare - e periculos şi poate fi fatal. Pe terenuri joacă echipe cu fotbalişti mai mult sau mai puţin talentaţi sau motivaţi. Nu se confruntă religii, nu se decide viitorul naţiunilor, nu se răzbună istoria. Numai cei cu o doagă lipsă pot gândi astfel.

Câteodată însă, autori inspiraţi pot vedea în exprimarea echipelor de fotbal câteva trăsături naţionale. Henry Kissinger, de exemplu, diplomat şi fost secretar de stat al SUA. Născut în Germania şi fan declarat, el este autorul unui articol celebru pe această temă riscantă. Articolul, pe care îl puteţi citi la adresa http://www.ashbrook.org/articles/kissinger.html, a fost publicat în „Los Angeles Times" cu puţine zile înaintea finalei Cupei Mondiale din 1986. Între timp, globalizarea şi circulaţia jucătorilor şi a tehnicienilor au uniformizat într-o măsură bună stilurile de joc, luându-le ceva din caracterul naţional. Cu toate acestea, lectura articolului rămâne fascinantă.

Pentru Kissinger, germanii pregătesc meciurile meticulos, ca pe campaniile militare. Asta le-a adus multe succese. Doar că prevederea umană are limitele ei. Şi germanii îşi văd adeseori împlinită sumbra premoniţie naţională că, oricât de bine s-ar pregăti, ceva neprevăzut le va fura victoria. Pentru brazilieni, virtutea fără bucurie e un nonsens - doar că ei ajung uneori să fie intoxicaţi de propria virtuozitate, uitând scopul final al prezenţei lor pe teren. Italienii ştiu că supravieţuirea depinde de economisirea resurselor - încep urât, prin a se apăra şi a măcina forţele adversarilor, dar, odată ce şi-au impus sistemul, pot arăta cel mai frumos fotbal din lume.

Mergând pe această logică, oare cum ar putea fi descrisă România, după jocul practicat de echipa naţională în ultimul