Foto: Thinkstock Când relaţia dintre bărbat şi femeie este fierbinte, adică pe la începutul ei, nimeni nu refuză sexul. Dorinţa de a face dragoste transcede durerea de cap şi, dacă cineva are dureri de cap, amorul le şi vindecă. Pe măsură ce trece timpul însă, pe măsură ce mariajul se învecheşte, bărbatul şi femeia se au la îndemână continuu, misterul se mai estompează până la dispariţie, iar dorinţa pentru sex se diluează şi ea dramatic. Iar atunci când dorinţa... se subţiază se naşte în om un impuls politicos, care-l face să spună „nu vreau sex”, dar nu chiar direct. Nu mai ştiu pe unde am citit o povestioară hazoasă, cu Nastratin, care i-a zis nevestei într-o zi ceva de genul ăsta: „Draga mea, am scris pe hârtie motivele pentru care ai zis că nu putem face sex. Pe data cutare ai zis că te doare capul. În ziua următoare ai zis că n-ai chef. Apoi că ne aud copiii. Apoi ai zis că-i mama la noi şi-i imposibil. Apoi erai în perioada interzisă. Apoi aveai treabă până târziu. În ziua următoare erai prea obosită. Apoi iar te-a durut capul. În total, luna trecută te-a durut capul de zece ori, ai fost obosită de cinci ori, ne auzeau copiii de x ori, aveam musafiri de patru ori şi tot aşa, mi-am dat seama că n-am mai făcut sex de trei ani”.
N-am citat exact motivele din poveste, dar cele menţionate sunt funcţionale prin toate cuplurile mai vechi. „Nu vreau să fac dragoste” devine un politicos „nu pot”, care se transformă în obişnuinţă. Cu timpul, lipsa de chef se instalează cu adevărat, şi oamenii cred că nu se mai iubesc, că nu mai sunt atraşi de partenerii lor, apoi încolţeşte gândul că o persoană nouă de sex opus ar fi soluţia, apoi soluţia este pusă în practică.
Unii merg mai departe, se despart, divorţează sau consumă un mariaj în trei, care încurcă, stresează şi, mai ales, amăgeşte mintea, care spune continuu „nu pot, nu mai sunt atras de partenerul de
