Foto: Cristian Crisbăşan Când ne este rău, ne plângem că de ce nu e şi la noi ca în SUA, Germania, Elveţia, Franţa sau Marea Britanie. Când ne este bine, ne bucurăm că la noi nu este ca în Albania, Moldova sau Belarus. Dar de cele mai multe ori acest „ne este bine” înseamnă doar că ne-am obişnuit cu răul şi că am găsit formule de a ne adapta şi supravieţui. Foarte rar acest „ne este bine” este chiar bine. În plus, viaţa ne arată că, în acelaşi context, anumite lucruri sunt pentru unii o problemă, iar pentru alţii nu.
Este ipocrit să acuzăm numai guvernul şi oamenii politici că nu au manageriat criza financiară corect, când statisticile arată că din economie 50% este „la negru”, ceea ce înseamnă că multe milioane de români simpli o întreţin, pentru că trăiesc din ea. S-ar putea argumenta aici că mulţi sunt obligaţi să facă asta, pentru că altfel ar muri de foame. Da, sistemul te poate corupe să consimţi la asta, chiar face prozelitism în acest sens, pentru că are nevoie de regimente de complici. Corupţia nu se face doar de către 1.000 de oameni politici şi de afaceri.
Dar încerc să privesc situaţia şi din altă perspectivă. Pe timp de criză financiară, România nu a intrat în incapacitate de plăţi şi nu a fost lovită de un crah financiar, precum Islanda, Letonia sau Estonia. Nu s-au produs mari falimente bancare. Pensiile s-au plătit. Nu cu mult timp în urmă, la Sofia a fost un atentat terorist cu bombă. Avem apoi crime comise împotriva jurnaliştilor şi a politicienilor, bande organizate de „rackeţi” care jefuiesc turiştii, dictatura din Belarus, problemele din Kosovo, Serbia şi Albania şi lista ar putea continua. Ca să nu mai amintesc că handbalistul român Marian Cozma a fost ucis în Ungaria, nu în România.
Vă întreb: când aţi auzit ca aşa ceva să se fi întâmplat în România în ultimii 20 de ani?
Da, noi am avut „mineriadele”, adică acele even
