Inainte de a exploda, scandalul WikiLeaks a ars mocnit vreme de cativa ani .
In momentul in care desvaluirile deranjante au inceput sa curga in cascada, iar rachetele informationale ascunse in rapoartele diplomatice ale Departamentului de Stat au fost teleghidate spre tinte de mare anvergura, cum a fi presedintii Rusiei, Frantei, premierul Italiei si altii din aceiasi categorie, era firesc sa apara si o lista intrebari.
Continutul rapoartelor diplomatice americane, odata desvaluit, putea pune sub semnul indoielii sinceritatea atitudinilor reciproce , chiar intre membrii celui mai select club al politicii mondiale.
In primul rand, cum a fost posibil ca secretele tarii cu cele mai multe servicii de securitate sa fie atat de vulnerabile, iar sistemul de protectie atat de inabil conceput , incat un caporal din cadrul trupelor americane in Afganistan sa le poata accesa, copia ori retransmite ? Ce nevoie aveau comandantii trupelor S.U.A. raspandite prin lume sa cunoasca informatii care nu-i ajutau cu nimic in emiterea deciziilor privind operatiunile militare impotriva talibanilor , a teroristilor ?
Principiul operant in materia protectiei secretelor statelor membre ale N.A.T.O. este ca fiecare sa stie doar ceea ce are nevoie pentru indeplinirea atributiilor functiei detinute. Asadar, explicatia servita in legatura cu scurgerea informatiilor Departamentului de Stat a aparut , din start, de neacceptat.
Daca intreg sistemul contrainformativ al celei mari puteri a lumii a fost pus la pamant de caporalul Bradley Manning, in varsta de 23 de ani, incorporat in armata americana în 2007, atunci pentru ce plateste contribuabilul american atat de scump niste superagentii de securitate atat de proaste ? De ce s-a asumat un risc atat de mare, prin explicatia oferita opiniei publice internationale ?
In fata atator nedumeriri elementare, un ration
