Te uiţi la tv, citeşti presa scrisă şi ai zice că România a intrat în zodia chilipirului. Cozi uriaşe la promoţiile supermarketurilor la ulei sau zahăr, îmbulzeală la deschiderea unui magazin care vinde haine "la preţuri accesibile", bătaie la inaugurarea unui centru comercial de bricolaj. O vânătoare în haită a ieftinului, a superofertei, un iz omniprezent de sărăcie.
România reală nu seamănă însă cu cea de la televizor. Te-ai aştepta ca într-o astfel de lume cumpărarea cu bani cash a unui apartament să fie o înterprindere cu sorţi mari de succes. Ei bine, nu este aşa. "Ofer o sută de mii de euro pentru apartament de trei camere în centrul Capitalei şi, de mai bine de două luni, nu găsesc un proprietar dispus să accepte oferta mea", îmi povestea zilele acestea, îmbibat de sentimentul unei uimiri genuine, un cunoscut. "Există o regulă de piaţă, aceea că preţul unui metru pătrat de locuinţă medie trebuie sa fie egal cu un salariu mediu", (cam de 340 de euro) perora el, de la Dinu Patriciu citire. Proprietarul apartamentului citise, era şi el un cunoscător în scrierile profeţilor imobiliari. Însă lua drept literă de evanghelie preceptele lui Ţiriac şi era convins că mai jos de 800 de euro pe metru pătrat nu poate scădea preţul nici dacă vine un tsunami peste România.
Adevărul este la mijloc, ar fi fost o variantă solomonică de răspuns la întrebarea amicului meu cu privire la preţul real. Am încercat însă şi un altul, într-o cheie de "policier". Cui îi este util un nivel ridicat al valorii proprietăţilor româneşti? Evident, celor care au pariat masiv pe ele, împrumutând sume uriaşe în contul unor gajuri voit supraevaluate. Bancherii, posesorii celor mai mari portofolii româneşti de
locuinţe noi şi vechi, evită să inunde piaţa cu un val de imobile executate silit care ar radiografia preţul corect al caselor româneşti. Şi aşteaptă mizând pe adevărul
