În 1930, în țările dezvoltate, statul colecta și cheltuia cam 10% din PIB. Astăzi, 80 de ani mai târziu, cifra a ajuns aproape de 50%. La noi e pe la 33% și ne plângem constant că nu colectăm destul. Lumea s-a schimbat, de câteva ori.

S-au întâmplat războaie, reci și calde, catastrofe, prăbușiri financiare și bule de toate felurile. S-au umflat și dezumflat tot felul de gogorițe. Doar statul a crescut. A crescut continuu. Nu a contat cine a fost la putere sau ce doctrină a apărat. Stânga a creat statul social, care a distrus spiritul de autonomie și de responsabilitate personală în toate statele unde a fost aplicat.

Dreapta a cerut bani pentru apărare, pentru controlul imigrației, pentru infrastructură sau pentru stimularea economiei. Și cum realocările sociale nu au mai putut fi retrase fără costuri politice imense, de felul celor pe care le plătește Boc acum, toate lucrurile astea au venit mereu pe deasupra. Și statul s-a tot umflat. Nu a contat nici dacă vremurile au fost bune sau rele. În vremuri bune, am cheltuit pentru că am avut ce. În cele rele, ne-am împrumutat pentru că e prea greu să strângem cureaua și, oricum, e nevoie de stimulare economică.

Doctrina lui Keynes, discutabilă cum e ea, nu a fost niciodată aplicată, de fapt. Statul nu a acționat niciodată anticiclic, nu a strâns bani pe vreme bună ca să aibă pe vreme rea. A cheltuit mereu. Tăriceanu a lăsat în urmă un deficit aproape la fel de mare ca și criza. Am două idei și o concluzie. Prima: orice mecanism prin care statul ia de la toată lumea și dă la toată lumea e absurd. E ca și cum cineva ți-ar lua 100 de lei din buzunar, s-ar plăti pe sine cu 30 pentru că face această slujbă, apoi ți-ar da 70 înapoi sub formă de, să zicem, medicamente. Dar nu oricare, nu ce vrei tu. Cu listă și cu cozi. Nu e absurd? A doua: statul nu poate, niciodată, niciunde, fi altcumva decât ineficient