Floarea politicii băştinaşe, etichetată şi portretizată în cablogramele WikiLeaks s-a scuturat a dezgust:"Bârfe!" cap-coadă. Sau s-a îndoit a întrebare inocenta, "a la Dan Voiculescu": "Cine este WikiLeaks?". Sau a făcut spirite: "sunt lucruri care erau deductibile, ca TVA" (apud Gheorghe Flutur).
Dar contra-eticheta "bârfe" a fost firul roşu în reacţiile celor pomeniţi în epistolele diplomatice."Nu am avut discuţii, nici taclale, nici mese, nici bârfe cu vreunul din angajaţii sau demnitarii unei ambasade, ai niciuneia", a spus "oligarhul" Verestoy. "Nu cred că acum, în 2011, trebuie să comentăm scenariile şi bârfele de acum patru ani ", şi-a dat cu părerea "instabilul" Geoană. "Transformarea unei bârfe în ştire denotă lipsă de profesionalism", a decretat Ludovic Orban. "Mie nu îmi place bârfa nici când este făcută de oameni simpli, darămite de nişte oameni cu pretenţii", a zis venerabilul Iliescu. Într-o rară coeziune, lăsând la o parte vrajbele politice cotidiene, cei încondeiaţi au îngropat cablogramele dintr-un început .
Cel puţin până acum, răvaşele au făcut un român fericit: pe intuşabilul Gigi Becali. Care a înţeles că trimiterea în tagma oligarhilor este o mângâiere afectuoasă, de recunoaştere a statutului său de "om cu influenţă".
După cum, în ciuda explicaţiilor oficiale docte, aceleaşi texte au făcut cel puţin un român nefericit: pe Mircea Geoană, această pasăre Phoenix avariată, care a reuşit să-şi împuşte cam toate avânturile cu gloanţele de argint fabricaţie proprie. Nici nu era nevoie să caute asemenea muniţie ( poate o reminiscenţă a lecturilor romantice din adolescenţă cu căpetenii indiene sau a îngurgitării de western-uri şi filme cu vampiri). Lui Mircea Geoană îi trebuia mai curând puşca cu ţinte de argint a viteazului apaş Winnetou. Să te declari "number one", dar sa ai nevoie de muniţie letală, este o c
