Toată lumea ştie că în minunata noastră ţară toată lumea fură pe toată lumea: cei mici pe cei mari, dar şi cei mari pe cei mici, clienţii pe furnizori, vânzătorii pe clienţi, salariaţii pe patroni, angajatorii pe angajaţi şi tot aşa. Permanent trebuie să fii într-o continuă şi obositoare stare de veghe, cu mâinile lipite de buzunar, ca nu cumva cel de lângă tine sau chiar cel cu care vorbeşti să nu te fure. Toată lumea suspectează pe toată lumea şi nimeni nu are încredere în nimeni. E infernal, prezumţia de încredere, pur şi simplu, nu există!
La fel ca mulţi alţii de la care am auzit-o, explicaţia cred că e în versurile inoculate în minţile noastre din fragedă pruncie: „Căţeluş cu părul creţ / Fură raţa din coteţ”. Să ne fie clar: n-a gasit raţa pierdută pe stradă, nu venise peste el în cuşca sa, n-a dat peste ea întâmplător, nici măcar nu îi era foame, iar raţa nu făcuse nimic deranjant sau reprobabil înainte! Nu, căţeluşul nostru s-a dus frumos, ca şi cum i s-ar fi cuvenit, şi a luat-o din coteţ. Iar asta nu e tot: „El se jură că n-o fură”, în contextul în care „l-am prins cu raţa-n gură”! (Uitaţi-vă o clipă la cazul Adrian Severin din perspectiva acestei poezii populare românească!)
Nu vreau ca şi fiul meu să fie o victimă sigură a acestor, aparent, banale versuri. De aceea, fără a avea nicio pretenţie de talent, am scris special pentru puştiul meu un antidot: „Căţeluş cu părul creţ, / Zâmbitor, foarte isteţ, / Face zilnic fapte bune / Pentru el şi pentru lume! / Generos cu fiecine, / E cinstit mereu cu tine, / Munceşte cu hărnicie, / Zilele-s o bucurie!”
Însă ce ne facem cu cei care sunt deja mari şi „infectaţi”? Personal, cred că dacă ne-am cultiva obiceiul de a da banii noştri numai celor care au recomandări „beton”, lucrurile s-ar putea schimba radical şi în ţărişoara noastră!
Spre exemplu, trebuie să-ţi pui
