Am iubit pălăriile dintotdeauna, m-am ascuns sub borurile lor veri de-a rândul, pălării rotunde de paie, de mers cu ele vara la fân în ţara Făgăraşului, pălării sofisticate sud-americane de plimbat cu ele prin Bucureşti, pălării uşoare, aproroape imateriale, de visat sub ele la Vama Veche… Pălăriile mele. Sufeream când se stricau, când le-a luat vântul, când venea toamna şi le aşezam în cutia rotundă de pe şifonier. Eram fericită când le regăseam primăvară şi le schimbam panglicile de mătase, când le coseam florile desprinse ca nişte fluturi gata să-şi ia zborul. Le-am iubit nespus ani de-a rândul pentru ca într-o zi să le abandonez brusc. Nu pentru vreun accesoriu în vogă, nici pentru o schimbare radicală de look, le-am părăsit pentru… alte pălării. Pălării uitate şi abandonate, pălării misterioase şi preţioase, clasice, elegante, stranii, avangardiste, asimetrice, cu forme şi ornamente neaşteptate, romantice, cu voaletă, decorate cu bucheţele de flori şi panglici ce se leagă sub bărbie, pălării ultrafeminine şi adorabile ce aşteaptau să fie descoperite, purtate, admirate. Pălării cloche, fedora, bucket, flapper, topper, halou, borsalino, pillbox, cele mai frumoase pălării create în cea mai frumoasă perioadă a României: începutul de veac 20.
O lume apusă
Prima pălăriuţă veche am văzut-o într-un elegant magazin de antichităţi din centul vechi al Bucureştiului. Era din anii ’40. A fost, indiscutabil, o dragoste năprasnică la prima vedere care a reuşit să şteargă toate pasiunile din trecut. O priveam fascinată, nu îndrăzneam să o ating, mi se părea cel mai delicat şi mai feminin lucru din lume, cu voaleta ei albastră şi calota cu floricele minuscule roz antique. Vânzătoarea insista să o probez, iar eu mi-o doream atât de mult încât eram gata să dau bir cu fugiţii din magazin. În timp ce mă ajuta să îi fixez voaleta mă gândeam că oricum nu voi av
