Domnul Adrian Severin este un produs ilustrativ al sistemului politic românesc, unde ori pari prost, şi atunci nu te califici pentru el, ori eşti prost, şi atunci te conformezi cutumei. Nu despre „cazul Severin" vreau să scriu însă, ci despre condiţiile care produc asemenea cazuri. La drept vorbind, ele nu diferă de acelea care „ştanţează" chipurile repetitive, cu vagi variabile, ale vameşilor corupţi din România. Ca să ajungi aşa ceva - ce mi-e politician, ce mi-e vameş, ies bani de oriunde! - nu ai nevoie de mari iniţiative personale. Odată intrat în joc este destul să te laşi dus de curent.
Să vedem câteva dintre traseele şi punctele de oprire obligatorii pe traseele unei cariere publice româneşti.
Totul începe cu legea ilicitului din vremea lui Ceauşescu. O dată cu noile vremuri, ea a fost îndepărtată, suficient de mult pentru a le permite managerilor resurselor de orice fel să mulgă vaca până dincolo de orice urmă de bun simţ şi să tundă oaia până la piele fără să ţipe (stilul care l-a impus în conştiinţa contemporanilor pe domnitorul Constantin Brâncoveanu).
Tot de la comunism ni se trage şi lecţia despre participarea la conducere, indiferent de nivelul situării în raport cu vârful: nu există ideologie, există interese de grup şi, mai ales, bunul plac al şefului. Exemple avem cu ghiotura. A zis dl Ion Iliescu despre Frontul Salvării Naţionale că nu va participa la alegerile din 1990? Da, şi?! După cinci minute a schimbat placa, a participat, a câştigat şi a şi încercat - cu ajutorul lui Brucan - să teoretizeze pluralismul la nivelul unor simple partide active în formaţiunea lui politică. Dar dl Traian Băsescu nu conducea la început o formaţiune politică social-democrată? Ba da, şi?!... Cinci minute mai târziu trecea la populari, cu cai şi bagaje, nestingherit de nimic... Şeful decide, şi cum decide el, va fi bine.
Constituţia României d
