Administraţia Clinton a avut în Madeleine Albright o amazoană, femeie-uliu, walkyrie, durgas (zeiţă hindu) şi se spunea despre ea că, atunci când era ambasadoarea SUA la ONU, iar gen. Colin Powell şeful Statului Major Interarme, i-ar fi zis acestuia din urmă: „La ce bun aveţi această magnifică armată, despre care vorbiţi toată ziua, dacă nu ne putem folosi de ea?". Prin vorbele respective, şi prin altele, ea îşi manifesta deschis şi foarte ferm opţiunea pentru intervenţia armată a NATO împotriva fostei Iugoslavii, care a avut loc în primăvara lui 1999. Ulterior, printr-un foarte straniu joc al soartei, Albright a fost prima femeie din istoria americană care a devenit şefa diplomaţiei SUA, preluând postul de secretar al Departamentului de Stat. În Administraţia Bush, Condoleezza Rice a fost cea căreia i se pot atribui calificativele despre care am vorbit în cazul Madeleinei Albright. Într-adevăr, este de notorietate faptul că, atunci când era consilier pentru probleme de securitate naţională, ea a făcut presiuni mari, alături de preşedintele Bush şi vicepreşedintele Cheney, pentru invadarea Irakului, în martie 2003. Mai târziu (ianuarie 2005), şi Condoleezza Rice a ajuns secretar al Departamentului de Stat, fiind a doua femeie ce acccede în acest post şi prima afroamericană ce deţine o atare funcţie în SUA.

Şi Barack Obama, primul afroamerican ce a ajuns la Casa Albă, a avut parte de o situaţie asemănătoare consemnată în cazul lui Clinton şi Bush. Numai că, în ce-l priveşte, presa vorbeşte despre trei asemenea femei-uliu. Din această perspectivă, o celebră cronicară de la influentul cotidian „New York Times" - Maureen Dowd - este foarte încântată să constate că în anturajul imediat al preşedintelui Obama femeile au fost cele care au făcut astfel încât şeful Casei Albe a optat pentru intervenţia armată în Libia. De altfel, Dowd a şi consacrat un articol foart