Adrian Severin a demisionat din PSD cu lacrimi şi cu vorbe mari. Ale sale şi ale altora.

Le-a declarat colegilor că nu vrea să-i transforme în „plutonul de execuţie" al partidului, că au cu toţii „datoria sfântă" de a fi alături de cei care sunt „victime ale dezinformării", dat fiind că PSD este „o echipă bazată pe un ideal comun" şi a rostit fraze patetice: „Ceea ce ne leagă nu este dorinţa de a împărţi ciolane, ci dorinţa de a oferi un viitor mai bun compatrioţilor". A fost lăudat de şeful său Marian Vanghelie (pentru că „a făcut multe pentru partid şi pentru ţară"), care a vărsat şi el câteva lacrimi, dar a precizat că „nu va face ca Băsescu" (aluzie la scena când Teodor Stolojan a anunţat retragerea din cursa prezidenţială). Bineînţeles, nu numai doctrinele, dar şi lacrimile social-democrate sunt cu totul diferite de cele democrat-liberale.

Tot acest ritual lăcrămos s-a încheiat cu ceea ce era aşteptat şi recomandat de multă lume. Ar fi putut să se termine mai repede şi mai sec. Numai că, în politica românească, amestecul emoţiilor şi al vorbelor mari e de nestăpânit. Ai noştri simt nevoia să „dea bine la imagine" chiar şi când nu mai au încotro. E adevărat, până acum, vinovăţia lui Adrian Severin nu a fost dovedită de vreo anchetă. E la fel de adevărat că Parlamentul European nu le interzice membrilor săi să aibă firme de consultanţă. (Şi probabil că un efect al acestui scandal va fi modificarea regulamentelor PE pentru a defini mai clar ce e voie şi ce nu e voie...). Dar ceea ce nu înţeleg politicienii români este că îi reprezintă pe cetăţeni, că nu sunt la putere veşnic şi că, indiferent câte lucruri bune au făcut, în momentul în care sunt implicaţi într-un scandal trebuie să se retragă rapid, pentru a nu periclita imaginea instituţiilor democraţiei. Lobby-ul se practică în mod curent la Bruxelles (dar nu se dau bani pentru a modifica legi!),