Răzvan Lucescu – acest Emil Boc al balonului rotund – a eşuat în prezicerea ieşirii din criza fotbalului: luminiţa de la capătul tunelului de umilinţe promitea să fie acest meci cu Bosnia, echipă ce nu reuşise încă să ne dea vreun gol, în faţa căreia dacă izbândeam, n-am mai fi pierdut definitiv şansa de a ne califica la Europene – acea „piaţă comună” în care joacă cei mai cu vlagă fotbalişti ai continentului.

Readucerea la naţională a lui Mutu şi Marica semăna, într-un fel, cu măsurile de austeritate ale lui Boc: tăierea salariilor cu 25% şi recalcularea pensiilor. Numai că, la fel ca şi în cazul selecţionerului de la Guvern, acestea n-au mai avut nici un impact asupra capacităţii echipei de a obţine o victorie în faţa unei naţionale fără pretenţii.

Pentru că, avându-i în distribuţie pe cei doi – unul care joacă de mai mulţi ani pe tuşă din motive de „etnobotanice” şi altul pe care propria sa echipă nu-l mai vroia de nici un fel. Operaţia seamănă, dacă vreţi, cu o remaniere guvernamentală, unde titularii unor portofolii – cheie sunt înlocuiţi de nişte „căzături” de pe la guverne-fantomă.

Cu întâlnirea de la Zenica, fotbalul român intră în cea mai gravă criză a sa. Încercarea de a face din Răzvan Lucescu salvatorul naţiei are aceeaşi valoare cu mişcarea care l-a adus în fruntea guvernului pe Boc. Fiecare a avut câte un susţinător care a hiperbolizat calităţile odraslei sale. N-aş vrea să se înţeleagă că îl consider pe Traian Băsescu un echivalent al lui Mircea Lucescu, dar mecanismul e cam acelaşi. Cu deosebirea că necoptul Răzvan are şi ambiţii. Mai multe ambiţii decât competenţă. Şi, în timp ce Boc nu iese din cuvântul lui Băsescu, Răzvan vrea să dovedească că îl duce propriul său cap. Unde? S-a văzut deja.

Părerea mea (!) este că nu trebuie să facem acum din Răzvan Lucescu ţapul ispăşitor – la fel cum n-ar trebui să facem nici din Emil Boc