Am întrebat-o: nu ți-e frică.

M-a privit mirată: nu.

I-am spus: bine.

Am poftit-o să se așeze pe canapea.

M-a întrebat: să mă dezbrac.

M-am uitat lung la ea: ce întrebare mai e și asta.

A insistat: te-am întrebat dacă vrei să mă dezbrac.

Am ieșit afară, am luat autobuzul 2056 și-am mers pînă la capăt.

Am coborît.

Am privit-o lung (de la capătul liniei de autobuz pînă-n vîrful

picioarelor pe care și le atîrnase peste unul din brațele canapelei).

M-am urcat repede într-un alt autobuz și m-am întors acasă.

M-a privit cu reproș: vezi că ți-am făcut un borș de pește.

N-am crezut-o: unde e borșul.

Mi-a arătat cu mîna: sub pernă.

Am luat oala cu borș de sub pernă.

I-am zis: hai să mîncăm, vorba lungă nu-i ca ciorba de păstrugă.

M-a întrebat: să mă dezbrac.

I-am făcut un semn cu polonicul în cap.

N-a înțeles: bine, atunci mă dezbrac.

S-a dezbrăcat.

I-am spus: n-am mai văzut nici o entitate de ordin feminin

mîncînd borș de pește la pielea goală.

A zîmbit, dar, de fapt, mințea.

Și-a umplut, goală, farfuria.

Mi-a umplut, goală, farfuria.

Și-a golit, goală, farfuria.

Mi-a golit, goală, farfuria.

M-a întrebat: mai vrei.

I-am răspuns: ce să mai vreau.

A luat o coloană vertebrală de pește

și-a început să se pieptene: borș, ce altceva.

N-am înțeles: despre ce borș vorbești.

A deschis ochii (se pieptăna cu ochii închiși):

tu de unde naiba ai mai apărut în casă la mine.

Am închis ochii (vorbeam cu ochii deschiși):

vrei să spui de unde am apărut în casă la mine.

A început să rîdă, dar, de fapt, mințea: ce, te-ai supărat.

Am deschis ochii (vorbeam cu ochii închiși):

n-aș putea să mă supăr pe nimeni după un borș atît de super după ciorbă, după po