În ultimele zile, Obama, Sarkozy şi Cameron au devenit ţinta preferată a criticilor care le reproşează că s-au grăbit să-şi implice ţările într-un război care, de la bun început, nu era al lor. Sunt mulţi comentatori care punctează că intervenţia în Libia este doar un alt (al câtelea?) foarte costisitor „război opţional“, lipsit de interese naţionale vitale. Li se mai spune că, deşi vorbesc despre o Libie post-Gaddafi, niciunul dintre ei nu are o strategie clară pentru a ajunge la acel stadiu. Se prea poate, dar uneori „a sta cu mâinele încrucişate“ nu înseamnă să afişezi o înţelepciune strategică superioară. Între a nu face nimic şi a merge până la capăt (schimbarea regimului), Obama & Friends au ales calea de mijloc: implementarea mandatului conturat de Rezoluţia 1973... cu toate limitele sale.

Recent, Richard Holbrooke, unul dintre marii diplomaţi ai Americii, a devenit „istorie“. Cândva, „buldozerul Balcanilor“ şi arhitectul Acordului de la Dayton a scris câteva rânduri care ar putea aduce un pic de lumină asupra evenimentelor de astăzi: „Generaţia mea a fost învăţată în şcoală că Münchenul şi Holocaustul sunt reperele ororilor anilor 30. Liderii Alianţei Atlantice au promis, în mod repetat, că aşa ceva nu se va mai repeta. Şi totuşi, între 1991 şi 1995 s-a întâmplat din nou - nu doar în Balcani, ci şi în Ruanda“. Pentru Obama, Sarkozy, Cameron, memoria ororilor anilor 90 reprezint㠄Holocaustul“ lor. Imaginarul generaţiei lui Holbrooke a fost decisiv marcat de un moment tectonic: masacrul de la Srebrenica, din iulie 1995, perceput ca „cel mai mare eşec al sistemului de securitate colectivă al Vestului, după anii 30“.

Coloanele blindate ale colonelului Gaddafi mărşăluind spre Benghazi au reactivat toate aceste fantome ale trecutului şi, mai presus de toate – spectrul Srebrenicei (1). David Cameron a explicat în Camera Comunelor că, dacă nu ar fi ac