Ce am aflat parcurgând «dezvăluirile» mijlocite de «firma» dlui Assange? Am aflat, în majoritatea cazurilor, ceea ce ştiam deja sau ceea ce presa de scandal (dar chiar şi cea «serioasă») vântură dinaintea ochilor şi urechilor noastre de ani întregi.
O lege născută în ultimii ani de comunism interzicea cetăţenilor români să se vadă cu diplomaţi străini şi cu străini în general. Legea echivala, în fond, tradiţionala „ospitalitate" autohtonă sau eventualele relaţii de prietenie născute între localnici şi vizitatori din afară cu potenţiale acte de trădare naţională. Pentru a fi exonerat de suspiciuni sumbre trebuia ca, după fiecare întâlnire, să faci un raport detaliat la Securitate. N-o făceai, suportai consecinţele. Evident, legea era grosolană şi contraproductivă. Ideea că diplomaţii străini vânau secrete de stat româneşti era ridicolă. Ceea ce oficialii încercau să evite era, de fapt, difuzarea „secretului" unanim cunoscut că ţara mergea prost şi că Ceauşescu şi aparatul de propagandă al partidului minţeau. Am protestat, cu mijloacele mele, faţă de această lege şi mi-am asumat consecinţele încălcării ei. Acum, în plin scandal WikiLeaks, am ajuns să cred că, dacă sub dictatură legea era un abuz inadmisibil, acum, în libertate, ea ar avea oarecare sens. Nu în principiu. În principiu rămâne condamnabilă. Dar într-un context în care politicienii sunt iresponsabili, gazetarii prost-crescuţi, unii ambasadori străini neprofesionişti şi toţi laolaltă nişte ţaţe volubile, oarecare restricţii ar prinde bine.
Ce am aflat parcurgând „dezvăluirile" mijlocite de „firma" dlui Assange? Am aflat, în majoritatea cazurilor, ceea ce ştiam deja sau ceea ce presa de scandal (dar chiar şi cea „serioasă") vântură dinaintea ochilor şi urechilor noastre de ani întregi. Am aflat că Tăriceanu era în conflict cu Băsescu, am aflat că Mircea Geoană se credea, în 2007, „number one"