Figurile autorităţii apar destul de rar, în literatură, într-o lumină convenabilă; sau măcar într-o perspectivă documentară care să le susţină, într-un contur realist care să le facă posibile. De la Pristanda încoace, poliţistul român e alunecos şi veros, simpatic şi corupt, volubil şi învîrtindu-se ca un titirez în jurul puternicilor zilei.

Ne-a devenit atît de familiară această reprezentare, încît nu mai stăm să ne gîndim puţin: domnule, Ghiţă Pristanda e într-adevăr definitoriu pentru toţi oamenii legii autohtoni, pentru, să spunem, un specific al poliţaiului naţional? Sau el e un instrument al viziunii comice caragialiene? Este regula social-profesională ori este excepţia de distorsiune artistică prin a cărei semnalare Caragiale întăreşte tocmai o bună stare a lucrurilor?

Personajul apare atît de puternic şi memorabil, ca personaj, încît el ajunge să-şi subordoneze categoria şi să re-creeze referentul. La limită, nici nu mai contează cum au fost, sînt şi vor fi poliţiştii români. Buni şi răi, cinstiţi şi corupţi, profesionişti şi amatori, ei intră, de-a valma, în formula de geniu „Famelie mare, renumeraţie mică, după buget, coane Fănică” şi în altele cîteva, de o izbitoare forţă caracterizantă, plimbate de la figura autorităţii la consoartă şi retur: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot”...

În contra acestei direcţii de marcare a unei profesiuni cu sigiliul de neşters al corupţiei pînă la măduva instituţională şi individuală s-au ridicat, în 2009, doi scriitori. Curajul lor de a contracara, într-un fel sau altul, mirajul textului caragialian e sesizant. Foarte bună cunoscătoare a operei Grecului, Ioana Pârvulescu polemizează transparent, în Viaţa începe vineri, cu profilul setat al coruptului legii. Modelul lui Costache Boerescu, personajul luminos din ficţiunea sa, nu mai e de căutat la Caragiale-tatăl, ci la Caragiale-fiul: Conu Rache