Am văzut mai întâi filmul lui Visconti şi, pentru că mi-a plăcut foarte mult, am citit imediat şi nuvela lui Thomas Mann (desigur, mi-am reprezentat povestea din nuvelă având permanent în minte imaginile din film).
Asta se întâmpla în adolescenţă, iar interpretarea mea era necoaptă şi juvenilă, dar pompoasă. Credeam că în textul lui Mann şi în pelicula lui Visconti este vorba despre fiinţa duală a artistului - creator de frumos, în cazul de faţă compozitorul Aschenbach, şi om, subjugat unei pasiuni pentru un efeb, Tadzio.
Veneţia era oraşul bolnav la propriu şi la figurat, locul plin de mucegaiuri, duhori şi decădere, unde dragostea este maladivă şi se întâlneşte, fireşte, cu moartea. Dragoste în vremea holerei. Eros şi Thanatos. Tadzio, ca agent psihopomp (adică cel care călăuzeşte sufletele morţilor în Hades, scuzaţi cuvântul abracadabrant!...), un fel de Hermes. Şi alte bla-bla-uri din acestea, pe care le regăseşti din belşug în textele care interpretează „Moarte la Veneţia".
La bătrâneţe, am ajuns eu însumi să vizitez Veneţia şi am descoperit că nu e deloc un oraş bolnav, stăpânit de duhori, decăzut sau decadent. Mi s-a părut, dimpotrivă, un loc solar şi plin de vitalitate. Zidurile scorojite de acolo nu m-au dus nicio clipă cu gândul la materie moartă, ci la organe care respiră viaţă prin toţi porii. Este, e-adevărat, un oraş bătrân, dar unul care-şi trăieşte plenar senectutea, cu demnitate şi cu eleganţă.
Pe scurt, Veneţia e, după mine, locul ideal unde să-ţi aştepţi sfârşitul. Ajuns acolo, m-am îndrăgostit eu însumi de Tadzio. Adică de propria mea tinereţe, pe care-o văd incredibil de frumoasă, dar tot mai îndepărtată. Stând pe un şezlong de pe plaja de la Lido, mă uit la Tadzio, care-mi face lejer cu mâna dinspre ţărm. Îl văd din ce în ce mai greu, că e departe, vederea mă lasă, iar strălucirea mării mă orbeşte. Între timp, vopsea
