Un exemplu îl oferă politica externă: după ce, când era prim-ministru, d-l Tăriceanu şi PNL pe care îl conducea au dorit să retragă intempestiv trupele române din Irak, iată că acum acelaşi domn Tăriceanu şi acelaşi PNL critică ezitarea politicii externe româneşti de a se alătura mai clar şi mai decis coaliţiei occidentale împotriva regimului Gaddafi din Libia. Ce s-a schimbat între timp? Atâta: preşedintele Băsescu a adoptat atitudini diferite într-un caz şi în celălalt, iar PNL (şi acum întregul USL) s-a poziţionat, în consecinţă, întotdeauna împotriva poziţiei preşedintelui. Când şi cine a avut dreptate? Aproape că nu mai contează. Zice azi preşedintele „da“ în orice lucru imaginabil, opoziţia strig㠄nu“; zice preşedintele mâine „nu“ în aceeaşi chestiune, iată că, brusc, opoziţia url㠄da, da“! Tema, logica, ba chiar interesul public nu contează. Principalul e să nu fi de acord cu hulita putere. Niciodată!

În toată această perioadă de criză opoziţia formată din PSD, PNL şi PC a fost sistematic contra: contra acordurilor cu FMI, contra reducerii salariilor, contra eliminării privilegiilor din sistemul de pensii, contra noului Cod al Muncii, contra măririi vârstei de pensionare. Ea cere acum micşorarea TVA la anumite produse de bază, numai fiindcă guvernul spune că măsura este imposibilă economic. Problema nici nu mai este cine are dreptate în fiecare chestiune în parte, ci faptul că, nici măcar în câteva chestiuni esenţiale şi relativ evidente, opoziţia şi puterea nu vor să se pună de acord. De exemplu, atunci când declinul demografic şi îmbătrânirea populaţiei sunt fapte indiscutabile, sistemul de pensii nu poate fi salvat fără mărirea contribuţiilor – ceea ce presupune şi ridicarea vârstei de pensionare şi eliminarea unor pensii speciale. Opoziţia e contra.

Mi se va spune că procedează demagogic. Desigur, dar există şansa de a veni la putere. Or,