Mirela Oprişor şi Victor Rebengiuc
La a cincea ediţie, Gala Premiilor Gopo a dovedit mai multă siguranţă în construirea anvelopei de fast a bilanţului cinematografic anual. Păstrând reperele galelor Oscar şi César, spectacolul a pus mai bine în lumină, tehnic vorbind, filmele şi cineaştii nominalizaţi, prelungind, atât cât s-a putut, suspansul acordării omuleţilor auriţi modelaţi după desenul lui Gopo. Voturile celor 400 de profesionişti din industria filmului au răsturnat unele dintre pariurile făcute pe baza nominalizărilor. În final, câştigătorul ediţiei a fost „Eu când vreau să fluier fluier", pelicula de debut a lui Florin Şerban, care şi-a adjudecat trofeele la şapte categorii. A fost o victorie surprinzătoare (şi contestată de nu puţini) pentru o opera prima, mai puţin decisivă decât aceea a lui Corneliu Porumboiu cu „Poliţist, adjectiv" (nouă statuete) de anul trecut.
Echipa filmului Eu când vreau să fluier fluier
Dacă ar fi să găsim o explicaţie, ea ar putea fi legată de constatarea că, în general, au fost confirmate prin votul majoritar filmele care au obţinut anul trecut trofee importante la festivaluri. Să ne amintim că, în 2010, tocmai când unii profeţeau sfârşitul „noului val"românesc, cinematograful nostru a primit o mulţime de confirmări internaţionale. Iar spre sfârşitul anului, Festivalul Filmului Românesc de la New York a fost un succes de public şi de critică, atestat şi de comentariul prestigiosului critic A.O. Scott din „New York Times": "România e o mică ţară aflată la marginea Europei, cu o mică industrie de film, care e mai degrabă o reţea socială pasionată, neastâmpărată şi subfinanţată - dar cu o amprentă puternică în cinematograful mondial. Probabil că nicio altă ţară nu are mai multe premii la Cannes pe cap de locuitor, sau o mai bună participare la acest festival unde filmele româneşti au fost marile evenimente ale d
