Stabilitate versus democraţie
În comun este starea de fapt întreţinută multă vreme de puterile occidentale, în special de Statele Unite: linişte şi stabilitate contra democraţie. Un târg care poate s-ar fi dovedit în continuare de succes dacă lideri ca Ben Ali în Tunisia, Hosni Mubarak în Egipt ori Ali Abdullah Saleh în Yemen, ar fi trecut la reforme economice măcar parţiale, în condiţiile în care primul pas în stradă a fost făcut mai degrabă motivat acut economic şi mai puţin din cauza lipsei de libertăţi sociale. În schimb, în Libia, populaţia avea parte de educaţie şi servicii medicale gratuite, venituri, chiar dacă nu mari, dar sigure, deci nemulţumirea economică nu este tocmai un argument care să stea în picioare pentru cei care susţin că este vorba despre o revoluţie populară. În Libia este mai degrabă valabilă tensiunea intertribală şi desprinderea unor elemente nemulţumite din interiorul regimului Ghaddafi (lista liderilor auto-declaraţi ai rebelilor cuprinde în cea mai mare parte foşti miniştri), care vor acum puterea. În plus, spre deosebire de Egipt, în Libia nu este valabil sentimentul naţional şi nici nu existau surse, fie ele şi firave, de opoziţie civilă ca în Egipt.
Setea de democraţie din spaţiul arab este des invocată de presa occidentală şi de politicieni, care uită însă că protestatarii, peste tot, au menţionat doar căderea unui lider despotic şi au avut cereri economice. Până şi în Egipt, unde pentru continuitatea şi în final reuşita protestelor tinerii educaţi au avut un rol esenţial, cuvântul democraţie nu a fost strigat de la început. Pe 25 februarie tinerii egipteni adunaţi în piaţa Tahrir au strigat iniţial că vor luptă anticorupţie şi condiţii economice mai bune, apoi au cerut plecarea lui Hosni Mubarak şi abia ulterior s-au coagulat cererile pentru un sistem politic democratic. La fel în Tunisia. Protestele din lumea arabă a
