Franţa a fost principalul susţinător al confruntării cu Gaddafi, dar nu a fost de acord cu desfăşurarea operaţiunilor în cadrul unei structuri aflate sub comanda NATO. Italia a insistat pe menţinerea acestui curs. Germania a refuzat să se implice, dar a dorit să joace un rol cheie în formularea regulilor operaţiunii. Tactica liderilor religioşi turci, aflaţi în ascensiune, s-a schimbat într-un ritm galopant, pe parcursul crizei, dar s-a bazat tot timpul pe un aspect, şi anume asigurarea că Turcia se va bucura de maximum de influenţă în Libia şi în regiune, după terminarea crizei.

Curios este faptul că, de această dată, disensiunile interne ale Occidentului au fost urmate de un grad mai mare de disponibilitate din partea comunităţii internaţionale, privind aprobarea unei intervenţii armate externe în treburile unui stat suveran, decât în cazul Kosovo, în 1999 sau Irak, patru ani mai târziu. Se pare că Gaddafi şi-a înstrăinat majoritatea jucătorilor din rândul ONU, pe perioada celor 41 de ani în care s-a aflat la putere. A fost incapabil să susţină orice fel de alianţă permanentă, fiind tipul clasic de revoluţionar fanatic. S-a opus tuturor centrelor de putere rivale din Orientul Mijlociu, preferând o zonă de permanentă instabilitate în care să se poată amesteca după bunul plac. I-a suprimat cu brutalitate pe oponenţii islamişti şi, ca urmare, puţini sunt aceia dintre ei care denunţă, la ora actuală, intervenţia armată a Occidentului. De asemenea, i-a înfuriat pe unii dintre liderii occidentali prin sponsorizarea terorismului.

Evident, Gaddafi este urât şi de către majoritatea libienilor. Mulţi dintre aceştia au apărut la posturile TV exprimându-şi speranţa că vor părăsi „azilul de nebuni“ al lui Gaddafi pentru a se alătura lumii dezvoltate. Însă colonelul se poate baza, încă, pe un sprijin semnificativ din partea tribului său şi este foarte probabil ca