Acolaboratoresei se întoarce – Dacii, am zis moale, cu ochii la pistol. Dacii înving. Mor şi nu se predau.
– Erau cei mai viteji şi… ăăă… Dorel ţinea pedala apăsată pe "ă”. Nu-i venea în minte continuarea citatului.
– Mai drepţi! – a completat Florentin, ca la şcoală, de la coadă. Decebal şi-a tăiat capul!
Pistolarul a pufnit în râs. Florentin voise să spună că viteazul Decebal a luptat până în ultima clipă, până a fost răpus şi i s-a tăiat capul. Dar, şocat cum era, scosese o frumuseţe de lapsus. Gluma aceea involuntară a tăiat tensiunea, ne-a scos din încurcătură. Pistolarul, râzând, şi-a băgat arma la spate, mi-a dat drumul din strânsoare şi ne-a spus că e căpitanul Nuştiucum de la Securitate. Se luase după noi după isprava de la Comitetul Judeţean de Partid. Nu cu gândul să ne împuşte, nici măcar să ne aresteze, voia doar să ne potolească. Ne pierduse în beznă prin centru, apoi ne regăsise când ne-a auzit mărşăluind şi strigând ca demenţii pe stradă.
– Iertaţi-ne, vă rugăm să ne iertaţi, tovarăşe căpitan, i-am zis eu smerit.
– Da, iertaţi-ne. Gata, nu mai strigăm, s-a băgat şi Dorel la milogeală.
– Am luat şi noi salariul azi, am băut oleacă… Parcă dumneavoastră nu tot aşa faceţi când luaţi salariul?, am îndrăznit eu.
Se simţea de la o poştă damful, se cunoştea şi după vorbă că era ameţit binişor. Numai simţul datoriei îi rămăsese treaz, de năvălise peste noi să ne bage pistolul în gură. Spre norocul nostru, solidaritatea universală a beţivilor s-a dovedit încă o dată.
– Ţineţi-vă puţele în pantaloni, băieţaşi, ciocul mic şi chişca-ţi-o acasă, că altfel e de rău. Eu atât vă spun.
Atât, dar ne-a mai spus. Că putea să ne ducă fain frumos la sediu, ne încălţa cel puţin cu o amendă babană, dacă nu chiar cu un dosar la Procuratură, dar e un om de bine – chiar aşa a zis:
