Din câte se pare, Adrian Severin şi-a propus să rămână ţeapăn pe scaunul de europarlamentar cel puţin cât a rămas leviathanul comunist pe meleagurile patriei româneşti.

Mă gândesc că doar cu ţeava de revolver la tâmplă (fireşte, glumesc!) ar mai putea accepta şi Adrian Severin să se care odată din Parlamentul European, căci pute de la o poştă a vinovăţie. Însă, dincolo de acest "inconvenient", Adrian Severin ne-a demonstrat, dom'le, că poate fi şi un om darnic. Deşi s-a lăsat cu greu înduplecat, Adrian Severin a acceptat să-şi dea demisia luni din PSD, la rugămintea lui Marian Vanghelie, cel care-i plimba în 2009 tabloul prin partid, garantând pentru alegerea lui în P.E. Oricum, mai important decât demisia lui Severin din PSD (care, după cum a anunţat, va fi o "despărţire formală şi temporară"), este paranghelia stil Sclava Isaura care a însoţit plecarea pesedistului: lacrimile de iubire scurse suav pe fălcuţe au ţinut capul de afiş al evenimentului. La finalul conferinţei de presă, după ce Adrian Severin a ţinut un discurs lung, în care a pledat nevinovat, Marian Vanghelie a ţâşnit din scaun şi, aplaudând frenetic, a izbucnit în lacrimi. Jale mare, drag popor! În politica românească, telenovela e la ea acasă!

Prin mizeria la care s-a pretat, Adrian Severin a dat o lovitură de baros imaginii politicii externe a României, care şi aşa e plină de bube şi tumori. Deja presa internaţională ne dă de înţeles că suntem printre cele mai productive fabrici de corupţie politică din U.E. Pentru cei care încă nu ştiu, cazul Severin a ajuns şi în atenţia jurnaliştilor de la "The Economist", care spun că, la noi, scandalurile de corupţie sunt atât de des întâlnite, încât foarte rar mai intră pe grila ştirilor internaţionale. Cu alte cuvinte, dincolo de graniţe imaginea de cloacă a României este o banală stare de fapt. În plus, nu ne putem plânge că nu suntem