Citesc cu enorm interes ce scria ambasada SUA despre condamnarea comunismului si despre propriile mele opinii reflectate in intalnirea cu ambasadorul Nicholas Taubman care a avut curand dupa sedinta celor doua camere ale Parlamentului. Tin minte ca eram impreuna cu sotia mea Mary si cu fiul nostru Adam. In acea sedinta solemna Adam se aflase sus, in balcon, impreuna cu Mary, cu Horia Patapievici, Mircea Mihaies, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Dragos si Cristina Petrescu, Cristian Vasile, Smaranda Vultur. A trait pe viu huliganismul peremist. A facut o serie de desene pe care le am, marturia unui copil de 11 ani despre un moment pe care nu-l va uita niciodata. Cand ne-am intalnit cu ambasadorul Taubman eram inca socati. Un soc ce-mi revine in memorie, la fel de acut ca atunci, in decembrie 2006. Ceea ce nu m-a impiedicat sa evaluez, sper, cu acuratete semnificatiile profunde ale acelor clipe istorice.

Momentul 18 decembrie 2006 a fost o despartire a apelor in cultura politica a Romaniei post-totalitare. Sublim si revoltator, curajos si deprimant. Sublim si curajos pentru ca, in pofida isteriei vadimiote, aprobata de pesedisti si tolerata de penelisti, nemaivorbind de zambetul satasfacut al lui Dan Voiculescu, presedintele Traian Basescu si-a tinut calm discursul si a condamnat regimul comunist ca ilegitim si criminal. La vremea aceea Dan Tapalaga a scris un articol extraordinar despre urletele fiarei injunghiate. Fiara a fost lovita puternic, dar nu a incetat sa otraveasca spatiul public, sa se zvarcoleasca cu furie si perfidie. Din pacate, nici fortele democratice nu au actionat cu tenacitatea de care ar fi fost nevoie. Intarzie multe din legile propuse in recomandarile “Raportului Final”. Intarzie adoptarea legii privind zilele comemorative pentru victimele comunismului si fascismului (propunerea IICCMER a fost adoptata de guvern, sa vedem ce se va intamp