Rezervarea fusese făcută cu multe zile înainte. Urma să ne întîlnim cu ghidul la 7 seara, în holul unui hotel. Adresa era întortocheată, a trebuit să urcăm pe o străduţă în pantă şi foarte alunecoasă. Era frig rău, ne ieşeau aburi din gură, nările se lipeau. Radu mă întreba întruna cît mai avem. Pe afară nu era nici ţipenie de om şi n-aveam pe cine întreba. Elveţienii intraseră deja în case. Prin unele geamuri mari şi clare se vedeau interioarele luminate. Case particulare sau pensiuni? Nu ştiam, dar ne fascinau candelabrele de cristal strălucitoare sau veiozele răspîndind prin abajururile fine o lumină blîndă deasupra unor canapele bej de piele sau fotolii de lemn pe care zăceau aruncate cuverturi miţoase. Un cuier în formă de copac cu ceasuri moi prin „crengi“, o masă de bucătărie ovală cu şase scaune de jur împrejur, ovale şi ele. Living-uri enorme şi tablouri pe măsură, abstracte, pictate în culori senzaţionale, chiar aşa cum le vedeam de la depărtare, de peste gard.

Acolo, la marginea pădurii şi la poalele unor munţi copleşitori, printre nămeţi şi pe geruri năprasnice era loc pentru artă, confort şi chiar lux. Am ajuns în faţa hotelului. Nici urmă de sanie. Am intrat şi l-am întrebat pe recepţioner. A avut o ezitare de parcă n-ar fi ştiut prea bine despre ce e vorba. În cele din urmă, ne-a recomandat să aşteptăm. „Omul va veni în curte, o să-l vedeţi. Pînă atunci vă pot oferi un ceai.“ L-am refuzat, gîndindu-ne că nu vom apuca să-l bem. Se făcuse deja ora 7 şi ne gîndeam că nu prea poate fi vorba de întîrziere. Totuşi, am mai aşteptat vreo zece minute. La un moment dat, am ieşit afară, privind nesiguri în jur, de teamă că greşiserăm locul. Am auzit un scurt fluierat şi am văzut un tip coborînd strada cu mîinile în buzunare. Măsliniu la faţă, cu alură de indian sau poate de nepalez, ne-a privit atent înainte să scoată vreo vorbă. Ni s-a adresat apoi înt