„Oamenii vor să figureze în adunări, unul va să-şi arate duhul, celălalt magazia de ştiinţe. Din pricina aceasta vorbesc bucuros şi vor ca toţi să asculte la dînşii ca la un oracole.“ Cu aceste rînduri se deschide Vestitorul Bisericesc din aprilie 1839, aplecîndu-se asupra trăncănelii, această tară a tuturor societăţilor, din toate timpurile. Căci „acela dar care va şti vorbi puţin şi va asculta la dînşii cu mirare nu poate să nu le fie plăcut“ continuă Dionisie Romanov, făcătorul gazetei. Aşadar, de cînd e lumea şi pămîntul, şi de la Babel încoace, vorbim şi vorbim şi iarăşi vorbim. De cele mai multe ori vorbim ca să ne aflăm în treabă, alteori doar pentru că limbuţia face parte din structura genetică a firii noastre, iar autocontrolul şi constrîngerile specifice civilităţii n-au reuşit să valorifice înţelepciunea tăcerii. Degeaba s-au străduit filozofii, savanţii, moraliştii să convingă omenirea asupra veridicităţii sintagmei „tăcerea e de aur“, să scrie tratate, să dea exemple, degeaba au căzut capete din pricina vorbelor prea multe şi „nestrunite“, trăncăneala s-a dovedit puternică, ubicuă, eternă. Bineînţeles că şi trăncăneala are slujitori înfocaţi şi slujitori mai puţin „implicaţi“. În frunte, „limbuţii şi flecarii“ care „nu ştiu cît de urît sînt văzuţi în adunări“ şi „dacă se poate fug toţi de dînşii, căci prin necurmatele lor flecăreli, prin o vecinică poftorire ale aceloraşi istorii, ostenesc şi pe răbdarea cea mai tare. O zi întreagă va fi în stare flecarul să te asurzească cu nimicurile lui“ crede arhimandritul Romanov, recomandîndu-le să se asculte „măcar un sfert de ceas“ pentru a-şi da seama de „osteneala“ produsă ascultătorului.

DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocări Dar flecarii sînt pretutindeni şi scot din buzunar în orice îm