O lege veche de cinci ani, respectiv cea a obligativităţii certificatelor energetice pentru tranzacţiile imobiliare, poate forma o nouă piaţă, de circa 10 milioane de euro pe an, pentru cei 1.200 de auditori energetici autorizaţi. Măsura însă creşte birocraţia în rândul tranzacţiilor, motiv pentru care notarii şi proprietarii găsesc metode să ocolească legea. Ce importanţă are măsura, atâta timp cât unii o aplică, iar alţii nu
Obligativitatea certificatelor energetice pe piaţa imobiliară din România stă între o lege veche de cinci ani şi metodele de ocolire a actului normativ: actul în sine seamănă cu schema colorată în nuanţe de verde şi roşu de pe maşinile de spălat proaspăt cumpărate, care îţi arată "clasa energetică" a produsului.
Obţinerea lui din partea unui auditor energetic poate costa pentru un apartament între 100 şi 200 de euro, în funcţie de suprafaţă, însă pe piaţă sunt şi auditori care "testează" disponibilitatea proprietarilor de a scoate bani din buzunar şi cer astfel preţuri de 500 de euro.
Per total, dacă ţinem cont de o estimare a numărului de tranzacţii cu locuinţe de cel puţin 100.000 de unităţi pe an, am putea vorbi de o piaţă de 10 milioane de euro. Dar ce te faci dacă o hotărâre a notarilor emisă la începutul anului spune că tranzacţiile se pot efectua fără certificat dacă vânzătorul şi cumpărătorul cad de acord?
Certificatele energetice sunt cu adevărat imperative doar pentru locuinţele vândute prin programul Prima casă, clădirile comerciale şi pentru proiectele imobiliare noi.
În cazul tranzacţiilor cu locuinţe, majoritatea realizate prin programul Prima casă, cel puţin în Capitală, obligativitatea este în primul rând impusă de către bănci, care nu acordă credite în absenţa certificatelor.
"80% din locuinţele care se vând acum în Bucureşti sunt prin Prima casă", spune Ionuţ Nicolescu, consultant
