Un gălbenuş de ou cu două bobiţe de piper – ochii – şi o gură zîmbitoare dintr-o rămurică de mărar pare că se îneacă vesel într-o mocirlă verzuie. E porţia chinuit-hazlie de spanac pe care o primeam cu toţii în copilărie. Pe care eram obligaţi s-o mîncăm. Nu ştiu ce alte trucuri s-ar fi putut găsi ca să convingi un copil să ia o gură-două din smotoceala aia vizual dezgustătoare. Desigur, în alte prezentări şi în cazul altor legume odioase, morcovii fierţi deveneau avioane care trebuiau să intre în hangarul deschis al gurii de copil, urît mirositoarea conopidă (apoi broccoli) era un copăcel săltăreţ în furculiţă, supa (chiar şi cu pastele alea alfabet sau steluţe) era un supliciu necesar pentru a ajunge la răsplata cartofilor prăjiţi. Sînt părinţi care ar merita premii pentru bricolaje din spanac şi recunoaştere internaţională pentru diverse sculpturi în legume nesuferite. Probabil că desenele animate cu Popeye marinarul deveneau un argument de netăgăduit în a convinge un copil să mănînce aşa ceva. Probabil că, la fiecare înghiţitură de fiertură verzuie, puştanul e invitat să-şi măsoare muşchii cu taică-su. E primăvară şi felurite verzituri au început să apară prin pieţe. Habar n-am ce-i ăla untişorul, n-aş deosebi ceva ce se numeşte leurdă de ceva ce se numeşte lăptucă. Am văzut la o bătrînă mică şi stafidită mai multe grămăjoare de frunze în diverse tonuri de verde. Cele mai ameninţătoare mi s-au părut urzicile. Mici, încreţite (cam ca bătrîna mea), de un verde închis cu tonuri cărămizii parcă. „Dragă, mi-a zis bunica, răspunzînd unei întrebări nepuse, dar evidente în neîncrederea cu care priveam buruienile, dragă, le fierbi şi bei aşa zeama. Sănătate curată, drăguţa mea. Schimbă sîngele!“

M-am dus acasă cu aceeaşi nedumerire şi am căutat un pic pe net să mă dumiresc în privinţa tuturor ierburilor ăstora. Vai! Cîtă tandreţe în exprimare! Cîtă dragoste pri