Povestea WikiLeaks în România s-a derulat - cum altfel? - profund româneşte.
În mod normal, n-ar fi trebuit să scriu acest text. Îi port lui Dan Tăpălagă, de la HotNews, cuvenita invidie profesională pentru faptul de a fi ieşit primul cu telegramele WikiLeaks. O asemenea invidie nu se strigă, ci se inventariază discret la experienţe de viaţă. Dar o anume insolenţă simt nevoia să i-o corijez.
La sfârşitul anului trecut, Cornel Nistorescu anunţa că deţine cablogramele, după ce îi dăduse fondatorului WikiLeaks o aiureală de diplomă. Cum nu mai cred de mult în buna-credinţă a jurnalistului Nistorescu, îmi şi închipuiam ce urmează să facă cu ele: o filtrare direcţionată, menită a-i satisface scopurile politice. Apoi am aflat că telegramele i-au fost refuzate, spre a fi încredinţate Centrului Român pentru Jurnalism de Investigaţie.
Sunt unul dintre cei trei jurnalişti activi, membri CRJI, care deţineau de puţin timp telegramele Ambasadei SUA. Urma să le publicăm după o procedură convenită cu cei care au meritul de a le fi obţinut. Asta presupunea, pe lângă simpla traducere, un uriaş volum de muncă: evaluarea informaţiilor, plasarea lor în context, discuţii cu cei acuzaţi, anonimizarea celor care riscau inutil prin publicarea identităţii. Nu eram noi deştepţii lumii, ci aplicam reguli folosite de către ziarele internaţionale care au avut de-a face cu telegrame WikiLeaks. Ne gândeam chiar la o formă prin care CRJI să sancţioneze derapajele. N-am mai apucat.
Cu o remarcabilă frenezie, HotNews a început să publice masiv extrase din telegrame, obţinute în condiţii încă neelucidate. Din acel moment, puhoiul n-a mai putut fi stăvilit şi spaţiul public a fost realmente sufocat cu suculente extrase din WikiLeaks. A urmat o Daciadă de trei zile, în care toată lumea s-a apucat să caute, să traducă (sau nu) şi să publice cât s-a putut de mult, în speranţa
