- „Zidul Berlinului a căzut în lumea arabă“ -

Da și nu. Comparaţia între valul extraordinar de schimbare politică din lumea arabă şi cel la fel de dramatic care a lovit Europa Centrală şi de Est în 1989 este tentantă. Azi, în Orientul Mijlociu, la fel ca în 1989, un număr impresionant de oameni obişnuiţi revendică cu curaj şi, de cele mai multe ori, nonviolent, un viitor mai bun pentru ei şi pentru copiii lor. Buba s-a spart la fel de rapid şi neprevăzut atît pentru experţii locali, cît şi pentru cei din afara regiunii. Iar procesul de contagiune între ţări – scînteile politice traversînd graniţele aproape în mod instantaneu – este izbitor de similar celui din Europa Centrală şi de Est.

Cu toate acestea, analogia cu 1989 este greşită din două mari motive. Primul – guvernele comuniste din Europa Centrală şi de Est au fost impuse din exterior şi păstrate la putere prin garanţia, mai mult decît convingătoare, a Uniunii Sovietice, de a interveni cu tancuri pentru a înăbuşi orice insurecţie. Atunci cînd puterea sovietică a început să dea semne de slăbiciune la sfîrşitul anilor ’80, această garanţie s-a evaporat, şi regimurile comuniste au devenit dintr-odată extrem de vulnerabile la orice opoziţie mai puternică din interior.

Situaţia în lumea arabă este foarte diferită. Oricît de mult s-ar vorbi despre sprijinul acordat de America dictatorilor, autocraţiile arabe nu au fost şi nu sînt menţinute printr-o reţea de susţinere externă. Mai mult, ele au supravieţuit aceşti zeci de ani prin propriile puteri – în unele cazuri, mulţumită unui anumit tip de legitimitate monarhică hrănită cu petrol, şi în general cu ajutorul unor puternice forţe militare şi poliţieneşti. Este adevărat, Statele Unite au furnizat asistenţă militară şi economică în cantităţi generoase cîtorva dintre guvernări şi au salvat familia domnitoare a Kuweit-ului, Sabah, de la invazia irak