Într-un articol relativ recent (2010), Larry Diamond se întreba de ce al „treilea val“ al procesului global de democratizare (Huntington) nu a atins Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (OrMAN) – sau, mai precis, statele arabe. Într-adevăr, în timp ce valul început în sudul Europei cu Revoluţia Garoafelor în 1974 a făcut înconjurul lumii, atingînd America Latină, Asia şi Estul Europei spre sfîrşitul anilor ’80, statele arabe nu au fost „contagiate“ pînă de curînd. 2011 a marcat începutul unor revolte puternice în cea mai mare parte a lumii arabe, începînd cu Tunisia şi terminînd cu recentele demonstraţii paşnice, înăbuşite brutal de poliţie, în Siria (18 martie).

Este adevărat că în ultimii 20 de ani s-au produs anumite schimbări politice cu iz democratic în unele state din lumea arabă; de pildă, organizarea, pentru prima dată, de alegeri prezidenţiale cu mai mulţi candidaţi în Egipt, în 2005. Urmarea e nedemocratică: Mubarak a cîştigat cu o majoritate confortabilă, iar Ayman Nour – principalul opozant – a fost închis şi eliberat abia în 2009. Decizia organizării acestor alegeri a fost rezultatul unor demonstraţii ale unei mişcări largi, Kifaya (în traducere „Destul“). Schimbări semnificative, mai mici şi mai puţin vizibile, în ce priveşte drepturile civile şi chiar politice ale femeilor dintr-o serie de state arabe pot fi şi ele citate aici. Nu figurează aici prevederea legislativă adoptată de Libia lui Gaddafi ca nici o femeie sub 40 de ani să nu poată părăsi Libia fără a fi însoţită.

Nici un stat arab nu trece testul democraţiei electorale. Toate cele 16 state arabe din OrMAN figurează ca state nelibere în clasamentul Freedom House. Majoritatea au scorul 5 sau 6 la libertăţi civile (din 7, unde 7 înseamnă neliber). De ce această uniformitate în nedemocraţie? Unul dintre elementele cele mai vizibile care uneşte statele din regiune, cu excepţia Israel